Colapsul Uniunii Europene, nu dacă, ci când! Care sunt cauzele?

1011

Toată lumea știe că Uniunea Europeană a devenit o structură socială, politică și culturală afectată de un ireversibil proces de disoluție. Dar de ce s-a ajuns la acest deznodământ? Ce anume a determinat iminentul colaps al UE?

Înainte de orice, voi sublinia că proiectul denumit pompos „Europa Unită” nu a fost elaborat de experți, ci de politicieni fără scrupule, aflați în slujba unor grupuri de interese oculte. Pentru că niciun expert în domeniul proiectării structurilor organizaționale, un expert care își respectă condiția, nu ar fi elaborat sau avizat un proiect suprastatal bazat pe o triplă liberalizare: libera circulație a persoanelor, a mărfurilor și a capitalurilor. Dar politicienii care au lansat cu mult tam-tam proiectul UE au speculat cu mult succes credulitatea, complexele și nevrozele europenilor (mai ales ale celor din fostul bloc sovietic și din fosta Iugoslavie) și au marginalizat experții și liderii de opinie care au îndrăznit să spună că acest proiect este neviabil.

foto_dezintegrare-ue-1

Așa cum era de așteptat, sutele de milioane de europeni care au pariat pe fiabilitatea Uniunii Europene au pierdut, iar finanțatorii oculți ai acestui proiect au beneficiat de câștiguri exorbitante în materie de bani, putere și influență. Cu toate acestea, polarizarea fără precedent a puterii și a bogăției nu reprezintă cea mai nocivă consecință a instrumentalizării UE. În schimb, colapsul demografic, criza imigranților, falimentul fiscal al Zonei Euro și divizarea politică și culturală a UE reprezintă factorii disolutivi care au defectat „Europa Unită”.

Fără îndoială, colapsul demografic reprezintă cauza determinantă a disoluției UE. Pe de altă parte, faptul că „Europa Unită” a devenit, în ultimile decenii, o lume muribundă, nu în sens metaforic, ci în termeni reali, reprezintă cea mai tragică disfuncție a UE. Astfel, dacă anulăm impactul migrației externe, putem observa cu ușurință că populația indigenă a UE a crescut, în perioada 1989–2016, cu doar 1,7%! Cu alte cuvinte, dacă liderii de la Bruxelles ar bloca în acest moment accesul imigranților din Africa, Orientul Mijlociu și Asia, atunci Europa Occidentală ar intra imediat în colaps demografic! În plus, trebuie menționat că liberalizarea migrației în interiorul UE-ului a generat o tragică depopulare a Letoniei (–26,2%), Lituaniei (–21,8%), Bulgariei (–18,4%), Estoniei (–16,2%), României (14,8%) și Croației (–12,2%).

 Eșantion   Populația la 1 ianuarie RC
1989 2016 %
UE 28  475 187 711  483 576 131* 1,7
Croația 4   772 556 4   190 669  –12,2
România 23 211 395 19 759 968   –14,8
Estonia 1   570 599 1   315 944  –16,2
Bulgaria 8   767 308 7   153 784  –18,4
Lituania 3   693 708 2   888 558  –21,8
Letonia 2 668 140 1 968 957  –26,2

 

* Populația indigenă a UE 28 din anul 2016 a fost calculată astfel: populația efectivă la 1 ianuarie (510 056 011 locuitori) — numărul de migranți externi din perioada 1989–2016: (26 479 880 locuitori); RC — rata creșterii populației în perioada 1989–2016. Sursa: Eurostat, Population and social conditions.

În aceste condiții, politica neocolonială a Europei Occidentale, de a contracara colapsul demografic din ultimile decenii prin „importul” de imigranți din afara Europei (mai ales din fostele colonii britanice, franceze, olandeze și belgiene) sau din Europa Centrală și de Est, a avut consecințe catastrofale.

foto_europe_map_political

În primul rând, această opțiune a acutizat și nu a atenuat colapsul natalității și îmbătrânirea accentuată a populației în toate țările din UE. Astfel, numărul nou-născuților din perioada 1989–2016 a scăzut la nivelul UE cu 13,7%: a crescut semnificativ doar în Luxemburg (31,1%) și Irlanda (26,7%), s-a menținut la același nivel în Franța, Marea Britanie, Belgia și Spania, dar a scăzut în toate celelalte state din UE, mai ales în România (–50%!), Lituania (–43,6%), Letonia (–43,5%), Estonia (–42,8%), Bulgaria (–41,2%), Polonia (–34,6%) și Croația (–32,6%).** În ceea ce privește îmbătrânirea populației, mai ales în Zona Euro și Bulgaria, datele prezentate în continuare reflectă acest fenomen fără precedent în istoria Europei.

Eșantion 0–19   ani (% dtp) 60   de ani și peste (% dtp)
1989 2015 1989 2015
Zona   Euro 25,9 20,4 19,0 25,5
Bulgaria 28,2 18,2 18,7 27,0
Cehia 29,8 19,6 17,6 24,7
Estonia 29,4 20,5 16,8 25,0
Letonia 28,3 19,4 17,3 25,5
Lituania 30,3 20,4 15,7 24,5
Ungaria 27,8 19,8 18,7 25,1
Polonia 32,6 20,4 14,7 22,4
România 32,4 20,9 15,2 23,7
Slovenia 28,4 19,4 15,3 24,8
Slovacia 33,6 20,7 14,7 20,6

% dtp — procente din totalul populației. SursaIbidem.

În al doilea rând, cei peste 55 de milioane de emigranți, din care 4,581 milioane doar în ulimi trei ani, care au luat cu asalt țările Europei Occidentale în perioada de tranziție de la comunism la capitalism, nu au fost primiți „cu brațele deschise” nici de către autorități și nici de către populația indigenă.*** Dimpotrivă, marea majoritate a acestor nefericiți nu a beneficiat de atât de clamata „egalitate de șanse” și a acceptat, vrând-nevrând, statutul de paria. Celor care mai au îndoieli cu privire la veridicitatea acestui fapt le adresez rugămintea să analizeze datele din următorul tabel. Ei vor putea constata cu ușurință că, într-o proporție covârșitoare, cei care au emigrat în Zona Euro pentru a scăpa de sărăcie (mai ales în Belgia, Grecia, Spania, Suedia, Irlanda, Italia, Portugalia și Franța) au fost marginalizați printr-un proces sistematic de excludere socială și au deveni niște „untermenschen”.

Eșantion PPS   (% din total)
Imigranți PT
Zona   Euro 52,5 23,0
Belgia 71,1 20,7
Irlanda 52,7 26,6
Grecia 71,3 35,9
Spania 62,0 27,7
Franța 50,5 17,7
Italia 51,3 27,5
Austria 44,2 18,2
Portugalia 50,8 26,6
Suedia 53,1 17,0

PPS — ponderea persoanelor cu vârste mai mari 18 ani care trăiesc sub pragul de sărăcie în raport cu populația totală; PT — populația totală. Surse: 1. Eurostat, Ibidem; 2. Eurostat, Migrant integration indicators.

Într-adevăr, datele precedente reflectă indubitabil o realitate tragică: 52,5% din imigranții cu statut legal din Zona Euro trăiesc sub pragul de sărăciei, în timp ce doar 23% din numărul total de locuitori din această zonă sunt afectați de aceast flagel. În context, ar fi interesant de știut de ce promovează Angela Merkel cu atâta încăpățânare politica porților deschise pentru nefericiții imigranți din Libia, din Siria și din alte țări ruiante de conflicte armate. Să nu știe șefa executivului de la Berlin că UE s-a defectat deja? Sau poate că Angela Merkel nu mai știe pe ce lume trăiește…

Dar colapsul demografic și fenomenul de excludere socială a imigranților nu sunt singurele disfuncții critice care au accelerat disoluția UE. Așa cum am menționat anterior, falimentul fiscal al Zonei Euro și fracturarea politică și culturală reprezintă, de asemenea, disfuncții critice în ceea ce privește fiabilitatea pe termen lung a Uniunii.

Faptul că majoritatea guvernelor din Zona Euro au acumulat datorii nesustenabile este un fapt arhicunoscut. Experții l-au anticipat și l-au semnalat demult, iar grecii, portughezii, italienii, francezii, ciprioții, spaniolii și irlandezii nu mai au nevoie de expertize sau de statstici ca să înțeleagă că „democraticele” lor guverne nu-și mai pot plăti datoriile dacă nu apelează la „bunăvoința” Băncii Centrale Europene.

Eșantion Miliarde dolari Fed RDG
DG (01.03.2016) PIB   (2015) %
Zona   Euro 11 672,741 11 540,278 101,15
Irlanda 244,463 238,031 102,70
Spania 1   298,881 1   199,715 108,27
Cipru 21,005 19,330 108,66
Franța 2 757,861 2 421,560 113,89
Italia 2 537,422 1 815,757 139,74
Portugalia 283,531 199,077 142,42
Grecia 366,285 195,320 187,53

dolari Fed — dolari de Banca Centrală a SUA; DG  — datoria guvernamentală; PIB —produsul intern brut; RDG — rata datoriei guvernamentale (DG/PIB). Surse: 1. World Bank, Quarterly Public Sector Debt; 2. IMF, World Economic Outlook Database, April 2016.

Cuantificând fezabilitatea financiară a guvernelor din Spania, Franța, Italia, Portugalia și Grecia în raport cu nivelurile de îndatorare din matricea precedentă, putem constata relativ ușor că toate aceste niveluri sunt nesustenabile. Să presupunem că aceste guverne ar fi decis să-și reducă soldul datoriilor până la un nivel de 50% din PIB, un nivel sustenabil de îndatorare potrivit reglementărilor autorităților de la Bruxelles. Să presupunem, de asemenea, că perioada de rambursare a acestor datorii excedentare ar fi de trei decenii (2016–2045) și că dobânda aferentă ar fi de 2% pe an. În aceste condiții, serviciul anual al datoriei (dobânzi plus rambursări) ar implica următoarele costuri bugetare suplimentare: Franța (6,4% din PIB), Spania (7,8% din PIB), Italia (9,4% din PIB), Portugalia (10,4% din PIB) și Grecia (14,4% din PIB). Mai mult, costurile anterioare implică, în mod obligatoriu, deficite bugetare nule în perioada menționată, ceea ce ar însemna amputări anuale de cheltuieli bugetare de 3–4% din PIB în raport cu nivelurile de anul trecut ale acestor cheltuieli. Ca să nu mai vorbim de faptul că un nivel al dobânzii de 2% pe an este extrem de optimist, mai ales în cazul Greciei, Portugaliei sau Spaniei. Este, deci, evident că actualele niveluri de îndatorare ale guvernelor din Spania, Franța, Italia, Portugalia și Grecia sunt în mod cert nesustenabile, chiar dacă luăm în calcul rate de creștere economică de 2–3% pe an, în perioada 2016–2045. Or, dacă nivelurile de îndatorare ale guvernelor din țările menționate au devenit nerambursabile, este evident că și Zona Euro a devenit, în ansamblul său, o zonă cu o fiscalitate nesustenabilă.

În sfârșit, radicalizarea liderilor politici și a societății civile din Marea Britanie și din așa-numitul Grup de la Vișegrad (Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia) față de liberalizarea migrației externe a divizat profund și ireversibil așa-zisa Europă Unită. Evident, cauzele acestei duble fracturi sunt multiple. Liberalizarea migrației, a fluxurilor comerciale și a fluxurilor de capital la nivelul UE a determinat multiple disfuncții economice, sociale și culturale, mai ales în Marea Britanie și în țările din Grupul de la Vișegrad. Drept urmare„Europa Unită” de acum un deceniu s-a fracturat și a dispărut de facto: Marea Britanie a abandonat UE, iar țările din Grupul de la Vișegrad au condiționat rămânerea lor în această comunitate doar dacă își pot exercita dreptul de veto în raport cu deciziile instituțiilor supranaționale de la Bruxelles.

Colapsul demografic, liberalizarea migrației, acumularea unor datorii guvernamentale nesustenabile în Zona Euro, Brexit-ul și nonconformismul țărilor din Grupul de la Vișegrad reprezintă, deci, principalii factori disolutivi ai UE. Disoluția Uniunii a fost anticipată de foarte mulți „eurosceptici”. Acum însă ea a devenit inevitabilă. Și la fel de inevitabile vor fi convulsiile politice, sociale și economice pe care le implică eșecul celui mai ambițios experiment neoliberal din istorie. Există, totuși, și o consecință pozitivă a acestui teribil eșec: disoluția UE reprezintă o excelentă oportunitate pentru redobândirea suveranității statale — cedată parțial sau total Bruxellesului. Sper că România nu va rata această șansă…

Sursa: Eurostat, Population and social conditions.

3 COMENTARII

  1. Dupa ce ati fost „coleg de prezidiu” cu Iulian Vlad la lansarea acelei carti, la filiala BANATEANA a Academiei Romane, inteleg altfel acest material decat l-as fi inteles inaintea acelui fapt.

  2. Câtă dreptate aveți, din păcate! Ne-au furat și încă ne fura puternicii din U E!După nici un an de la aderare am simțit ca am intrat intr-o capcana din care bine ar fi sa scăpăm cât mai curând!

    • Psihopeallă de serviciu, până în 89 cine te-a furat? Așa, cam de prin 1945… ue sau nue? După aia, din 1990 până în 2007, cine te-a furat? ue sau nue? Că iliescu și cu pesedeu tău ăla de psihopați securiști au fost canonizați între timp și o să mergeți să le pupați moaștele, că doar cu alea o să rămâneți….

Dă-i un răspuns lui Din Timisoara Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.