Clinicile Noi… şi urâte

740

Timișoara ascunde încă multe pagini mai mult sau mai puţin obscure în dezvoltarea sa ca aşezare urbană modernă. Într-un loc ce nu poate fi trecut cu vederea, se află o clădire cu o foarte interesantă istorie. Cine nu a auzit de „Clinicile Noi” din plin centrul oraşului? Pe numele său mai complet și exact e vorba de Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara. O unitate medicală de mare trebuinţă tuturor locuitorilor urbei. În interior au avut loc mai multe etape succesive de reparaţii și renovări care să aducă clădirea la gradul de funcționalitate necesar unui act medical de calitate. În mare s-a reuşit. Iar în anii ce urmează vor mai continua programele de dotare cu tot ce ar mai trebui.

Problema serioasă însă se afla la exterior. Faţada principală, de către parc, dar și cea secundară, dinspre stradă, arată ca în filmele postapocaliptice. După părerea a nu puţini specialiști, cu greu se poate găsi o clădire mai urâtă decât acest spital. De la pereţii goliţi de orice element de vechime până la culoarea gri murdar, asemănătoare unui șobolan pricăjit, totul este anost și la limita de suportabilitate vizuală. De cum începe toamna, griul este și mai maculat de noroiul aruncat de roțile miilor de maşini ce trec în viteză pe lângă spital. Toamna și iarna, zidurile vechi sunt veșnic umede și acoperite de o pojghiță de nămol asemenea unui uriaș pachiderm ce a ieșit din baia de nămol și se usucă la soare. Poate singurele elemente ce mai atrag puţin atenţia trecătorului neavizat sunt gratiile de fier forjat foarte frumos modelate de un meşter priceput. Acestea se mai pot vedea la geamurile de la demisolul clădirii. În rest nimic nu trădează bijuteria de edificiu de acum un secol. A fost fără îndoială una din cele mai armonioase și chiar elegante construcţii din Cetate, iar acum este fără urmă de dubiu cea mai dizgrațioasă. Nici măcar hidoasele cutii de chibrite din perioada stalinistă de început nu pot egala în urîţenie actualul spital.

Câte ceva din istoria clădirii de lângă Piața Mărăști

Întru timp record, așa cum se construia la începutul secolului XX, în mai puţin de doi ani (între 1902-1903) pe locul unuia din fostele bastioane dărâmate la final de veac XIX a apărut noua clădire pentru Şcoala de Cadeţi de infanterie. Aceştia erau tinerii ce se pregăteau să devină militari. Școala în sine exista de mai mult timp, cam din 1869, dar nu a avut timp de mai mulţi ani un sediu propriu.

„Kaiserlich und Königlich (K.u.K) Infanterie Kadettenschule” din Timișoara adică Şcoala Imperială și Regală de cadeți de infanterie a fost înfiinţată imediat după reorganizarea vechiului imperiu pe noi baze în anul 1867. În acestă perioadă a venit și rândul armatei să se înnoiască. Era nevoie de cadre cu pregătire superioară pentru a conduce trupele în noile condiţii de război modern. În anul 1869 au fost înfiinţate mai multe şcoli militare de nivel secund , din cele trei tipuri existente pe atunci. În acel an au luat fiinţă nu mai puţin de opt instituţii militare dintre care cele mai cunoscute au fost cele din Innsbruck, Brünn–Königsfeld (Brno), Praga, Viena, Sibiu sau Pesta. Se pare că autoritățile imperiale de atunci se cam temeau de vecinii lor, de au mai pregatit încă trei alte şcoli de acest model în anii următori.

În perimetrul de azi cuprins între strada Oituz și actualul Parc Botanic era un complex de clădiri cu caracter militar. Așa numita cazarmă U (Viena) și cazarma Nandor (sau cazarma Ferdinand), actuala clădire a Facultăţii de Arte si Design și cele din spatele său formau un imens ansamblul de construcţii cu caracter militar. În spatele lor, până la linia ferată și dincolo de ea, pe locul numit „La Antene” erau câmpurile de instrucţie. Cazarma Nandor devine mai târziu sediul Regimentului 5 Vânători.

În cazarma Viena se afla sediul principal al Diviziei a 17-a Infanterie. La începuturi chiar şi şcoala a funcţionat aici la etajul întâi. În primii ani de existență se studiau doi ani. Mai târziu, după o nouă reformă a învățământului militar și unificarea cu corpul elevilor cavaleriști, a rezultat o școală cu patru ani de studiu. Mărind-se numărul elevilor și necesităţile lor, a apărut nevoia unei noi clădiri. Norocul a făcut ca în imediata apropiere, pe locul unui bastion din dreptul Porţii Vieneze, să se ivească noi terenuri virane. Cum era și normal, a fost găsit inginerul și arhitectul militar Alfred Wärner, ce și-a asumat proiectarea și ridicarea imobilului. În anul 1902 a început construcţia unei clădiri cu toate dotările la zi. S-a folosit betonul armat, tot mai răspândit în acei ani. Au fost ridicate, peste subsolul încăpător, un parter înalt și două etaje extrem de spaţioase deservite de coridoare largi. Acoperișul, foarte exuberant realizat, adăpostea o mansardă ce scotea în evidență monumentalitatea palatului . Faţadele bogat ornamentate erau în ton cu clădirile civile înconjurătoare. În continuarea clădirii (cam pe locul unde actualmente se află poarta auto a spitalului) se afla o clădire puţin mai mică , dar la fel de elegantă, unde se aflau dormitoarele elevilor. Din păcate, aceasta nu mai există, a căzut victimă nebuniei de a regulariza și a îndrepta totul. Mai existau și multe anexe în curtea spaţioasă. În jurul şcolii se afla un parc bine întreţinut, cu alei plantate cu pomi exotici și multe flori. Acesta grădină a şcolii este o parte a viitorului Parc Botanic.

În data de 4 octombrie 1902 a fost inaugurată şcoala. Un alai de oficialități a luat parte la festivitățile militare. Potrivit „Ziarului de Duminică” din anul 1902, numărul 41, sărbătoarea a început la ora 10. Slujba de sfinţire a fost oficiată de episcopul militar Belopotoczky Kálmán. Locotent-colonelul Ámon András, comandantul școlii, după un discurs amplu, a prezentat autorităților noua construcţie. Cu toate că a fost dată în folosință cu mare fast, se pare că încă s-a mai lucrat la unele părţi până anul următor. De aici apare și anul 1902 dar și 1903 ca an de construire a clădirii. Într-o veche imagine de epocă se poate vedea cu destulă claritate mulţimea de cetăţeni ce a luat parte la eveniment, se vede alaiul de preoţi dar și clădirea terminată parțial.

Tot cu acest prilej, în grădină a fost dezvelită și statuia împăratului Franz Josef, creaţia sculptorului vienez Edmund Hoffmann. Amplasamentul nu se mai poate şti cu exactitate. Poate este pe locul ocupat azi de bustul generalului Eremia Grigorescu sau poate undeva mai în interiorul parcului. Ce s-a consemnat cu oarecare precizie este că statuia de bronz avea doi metri și jumătate și se afla pe un postament de trei metri din marmură cenuşie. Totul amplasat pe o movilă de pămînt ridicată artificial. Ar putea fi chiar dâmbul ce azi este folosit de copii pentru săniuș. Se mai ştie că împăratul era în uniformă de general de cavalerie. Dar nu se știe unde și cum a dispărut. Cel mai probabil după 1918, odată cu dizolvarea imperiului, a dispărut și valorosul bronz al lucrării.

La un moment imediat anului 1903, şcoala avea în jur de o sută de cadeți și un corp profesoral de 16 cadre didactice și ofițeri. Programa de studiu era foarte serios întocmită și destul de aglomerată de materii. Nici atunci nu era uşor să te ții de carte. Pentru cine ar fi curios cât se pregăteau elevii soldaţi, iată câteva din materii. Erau discipline teoretice și „grafice” ca religia, limba maghiară, limba germană, limba croată, franceză, geografie, istorie, aritmetică și algebră, geometrie, științele naturale, chimie; caligrafie; desen liber. Dar erau si materii de specialitate ca statutul funcționarilor, cod de practică, organizare militară, arme și balistică, amenajarea  teritoriului, studiul hărților, tactică, educație tehnică și administrație militară. În afara acestora erau și materii militare și exerciții fizice: pregătire tactică, pregătire de tragere; pregătire practică pentru echipament, armament, barăci, orientare în aer liber și în câmpul de luptă, topometrie, gimnastică, scrimă, înot; dans, patinaj, și muzică. Cine crede ca era ușor să devii ofițer să mai mediteze la multitudinea acestor materii.

Imobilul  în care a funcţionat Şcoala de Cadeţi în timpul Imperiului a păstrat același caracter militar  şi după Unirea Banatului cu  vechiul Regat. După 1919, aici a funcţionat Şcoala specială de ofiţeri de artilerie până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. După 1940, şcoala de tunari a fost mutată la Piteşti.

După instaurarea regimului de dictatură a proletariatului de după 1948, clădirea şi anexele au fost transformate în Spital Municipal. O parte din anexe au dispărut. Dar ce este cel mai grav, a dispărut tot ce a însemnat decorațiune exterioară de pe faţade. Au dispărut statuile de pe ziduri. A dispărut gardul monumental al grădinii din jur. În schimb și-a „câștigat” culoarea gri de o hidoşenia greu de definit. De peste 60 de ani spitalul se numeşte „Clinice Noi”. De fapt ar trebui să se numească „noi și urâte”. Cine are răbdarea și curiozitatea iscoditoare, mai poate găsi ocazional câte o veche carte poştală sau o veche pagină de ziar și sa rămână uimit de minunata clădire pierdută de oraș.

LĂSAȚI UN MESAJ