În timpul administrației otomane, Timișoara era împărțită în trei părți: cetatea, orașul și mahalalele exterioare mai îndepărtate. Aceste cartiere din afară erau la rândul lor împărțite în „Orașul rascian” (rascian sau ratz nume folosit în general pentru sârbi) și „Insula”.
În centru se afla castelul, care găzduia sediul conducătorului otoman, de obicei cu rang de bey sau pașă. Orașul era înconjurat de un zid cu palisade înalte, din împletitură de nuiele cu lut, după care urma un rând de șanțuri adânci, alimentate de apa Timișelului (Beghei). Intrarea în cetate se făcea prin cele 5 porți. Astfel descrisă, cetatea părea destul de impozantă și de netrecut pentru inamici. A fost adaptată pentru nevoile secolului XVI și XVII, dar tehnicile de luptă au mai avansat odată cu noile tehnologii mai ales din domeniul artileriei. Noile tunuri de asalt cu calibru și putere de foc sporită au reușit avarierea foarte gravă a palisadelor. Cetatea „de necucerit” s-a dovedit totuși a fi destul de fragilă la asediul austriac.
După ani de relativă liniște între cele două imperii ce veșnic se războiau pentru dominația Europei Centrale și a Balcanilor de Vest, izbucnește un nou război austro-otoman. După victoria de la Petrovaradin, din 5 august 1716, asupra oștilor otomane, prințul Eugeniu de Savoya decide cucerirea cetății Timișoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziție strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoțit de bombardamente repetate, care au distrus în mare parte clădirile din interiorul cetății, la 12 octombrie 1716, Mehmed Pașa, ultimul comandant otoman al Timișoarei, acceptă capitularea, iar garnizoana turcă părăsește definitiv orașul. La 18 octombrie 1716, prințul Eugeniu de Savoya își face intrarea triumfală într-o cetate grav răvășită de violentul asediu. Garnizoana otomană se retrage în sudul Dunării, iar după 164 de ani cetatea intră din nou sub stăpânirea trupelor creștine.
Guvernatorul militar al Cetății își dă seama repede de slăbiciunile vechilor ziduri. Au fost reparate în grabă și sumar spărturile din ziduri. Banatul, fiind o provincie de frontieră cu veșnicul dușman otoman, nu putea să rămână fără puternice cetăți fortificate. Războiele sau doar simple harțuieli au continuat încă multe decenii, chiar dacă nu așa aproape de Timișoara. A apărut cu stringentă necesitate ridicarea unei noi Cetăți. Începand cu anul 1723, începe să se contruiască noua cetate a Timișoarei, modernă și mult mai mare. Aceasta avea o suprafață de 10 ori mai mare decât cetatea medievală. Piatra de temelie s-a așezat în 25 aprilie 1723, în prezența personalităților orașului, sub conducerea guvernatorului Mercy. Mai târziu, un nou rând de fortificații inspirate de școala franceză de construcții militare a secolului al XVII-lea, de tip Vauban (utilizat și la Arad sau la Alba Iulia), foarte apropiate de acest tip, în sistem stelar, vin să întărească apararea cetății. Ca stil de construcție corespunde tipului de fortificaţii cu trei „inele” fortificate, caracteristice primei jumătăţi şi mijlocului secolului al XVIII-lea. Fortificaţiile anterioare anului 1707, din vremea lui Vauban, nu au avut inelul al treilea, exterior, format din elementele de fortificare numite „anvelope”.
Referitor la acest mod de a construi fortificații, cu unghiuri ascuțite în afară cu mai multe colțuri stelate și mai multe rînduri de ziduri suprapuse atât în rânduri concentrice cât și în rânduri suprapuse pe înalțime și foarte greu sau aproape imposibil de cucerit, cu ce dispunea o armata modernă a epocii, sunt multe controverse. Sistemul a fost imaginat și dus la perfecțiune de un mareșal al Franței, Sébastien Le Prestre, Marchiz de Vauban, important inginer militar din perioada sa, faimos pentru inovațiile aduse în domeniul construcției de fortificații. Folosind tehnicile care-i poartă numele, au fost fortificate numeroase cetăți din toată Europa. Executate din cărămidă, cu ziduri scunde înconjurate de șanțuri, aceste fortificații se caracterizează prin folosirea bastioanelor în formă de pană, prin crearea unui întreg dispozitiv de supraveghere care evită punctele sensibile de unde se putea ataca. Unii fac confuzia de a atribui proiectele timișorene chiar francezului. Sigur că sunt derapaje de la adevărul istoric. Inginerul Vauban era repauzat de două decenii când au început lucrările pe meleagurile noastre. Conform opiniei unor cunoscători de fapt, în cazul nostru e vorba de o cetate de tip pseudo-Vauban. Aici predomină elemente de tip Pagan, un alt inginer francez ce a lucrat la impunerea științei în proiectarea fortificațiilor militare și adaptarea cetăților la elementele de geografie foarte joasă și cu multe mlaștini în jur. De asemenea fortificațiile au elemente de construcție germană de tip Muller.
Bastioanele erau parți componente ale sistemului de apărare fiind mai avansate și care la nevoie puteau fi izolate pentru a lupta și independent la nevoie.
Cetatea întărită și refăcută avea urmatoarele bastioane și porţi ce au purtat nume de împărați și împărătese sau de generali: Bastionul Carol, Bastionul Francisc, Bastionul Theresia (singurul rămas până în ziua de azi), Bastionul Iosef, Bastionul Hamilton, Bastionul Castelului, Bastionul Mercy, Bastionul Eugeniu, Bastionul Elisabeth, Poarta Viena sau Poarta Mehalei, Poarta Petrovaradin sau Poarta Belgradului, Poarta Transilvania sau Poarta Lugojului. Dintre cele trei inele de fortificații ale cetății, bastioanele formau inelul interior, mai urmând încă două inele în exterior.
Bastionul Theresia, botezat după numele împărătesei austriece Maria Tereza, a fost probabil construit în 1730-1734, din cărămidă, și este cea mai mare porțiune de zid de protecție care se mai vede din vechea cetate Timișoara. Acesta acoperă aproximativ 1,7 hectare din centrul orașului. Iniţial a fost proiectat ca „ravelin” adică un element de fortificare construit la exteriorul primului şanţ al cetăţii, aproximativ la mijlocul curtinei între 2 bastioane, pentru a sustine cu „foc de flancare” bastioanele învecinate. Apare pe planuri militare începând din 1732 sub denumirea de Ravelinul Depozitului de Proviant (provizii). Pe planul din 1734 apare ca fiind complet terminat. Abia ulterior a fost inclus în primul inel de fortificare ca bastion. În 1744 – 1745 – primeşte numele „Bastionul Theresia”, în cinstea reginei Maria Theresia, „pseudo-împăratul”, cum o numeau duşmanii ei. În acea epocă se considera că nu poate purta titulatura de împărat decât un bărbat.
Dintre bastioanele noii cetăţi, a fost primul care a fost construit. Dar este și singurul ce a scăpat, dintre cele 9 bastioane ale cetăţii, la sfarsitul secolului XIX, de la marea demolare.
Cetatea era foarte mare si modernă. Este greu de imaginat ce volum gigantic de muncă a presupus ridicarea acestui sistem defensiv. Deoarece noua cetate era mult mai mare, toate cursuri de apă trebuiau deviate, terenul trebuia nivelat iar fundaţia pe acest sol mlăştinos trebuia să fie deosebit de solidă. La construcţia zidurilor era necesară o cantitate mare de calcar, argilă şi lemn. Lemnul era necesar atât pentru fundaţii, cât şi pentru arderea milioanelor de cărămizi. Construirea sistemului defensiv a consumat extrem de multe resurse umane și materiale. O parte din forţa de muncă necalificată era asigurată din aşa-zisa „robotă”; fiecare dintre districtele din jurul Timişoarei trebuia să trimită săptămânal câte 100 de oameni la muncă – aceştia erau plătiţi, însă foarte prost. Tot ca forţă necalificată erau trimişi pe acest şantier şi puşcăriaşi din toate colţurile imperiului. Bineînţeles că erau necesari şi mulţi ingineri în construcţii, forţă de muncă cu înaltă calificare; în lipsa unor şcoli de profil în Banat, aceştia trebuiau aduşi „de la centru” cu costuri considerabile.
Ca fapt inedit este demn de știut că această uriașă cetate, construită cu mari sacrificii în intenţia de a proteja Timişoara de pericolul otoman, nu a fost niciodată atacată de trupele semilunei. În timpul războiului de la 1788, turcii, deşi au ajuns până la Lugoj, nici nu au îndrăznit să asedieze cetatea.
Singurul atac a venit din partea „duşmanului intern”, adică din partea revoluţionarilor unguri la 1849. Dacă luăm însă în calcul că cetatea a rezistat asediului vreme de 107 zile (singura cetate din Transilvania şi Banat ce a rezistat, toate celelalte au fost ocupate), şi rolul avut în înfrângerea Revoluţiei, se poate spune că, din punctul de vedere al proprietarului, împăratul austriac, investiţia şi-a meritat toţi banii. După defortificarea cetății începută cam pe la 1893, Bastionul a avut diverse funcții. Cel mai important e ca aici a funcționat câteva zeci de ani tipografia orașului. Și numele cartierului din apropiere vine de la acestă nobilă profesie.
Tunul de la Bastion
Tunul de la Bastion a fost un simbol al oraşului între anii 70 până aproape de anii 90 ai secolului XX. Cei născuți după acei ani nici nu știu despre ce este vorba. Câtă lume nu l-a văzut? Câți nu povestesc vrute și nevrute despre istoria lui. Circulă adevărate legende despre acest tun. Majoritatea sunt doar povești. Chiar oameni cu pretenții de cunoscători au susținut că este din timpul asediului Cetății de către trupele revoluționare maghiare la 1848.
Adevărul istoric este puțin mai simplu, mai prozaic, dar nu lipsit de elemente de inedit.
Tunul de asalt ce a străjuit două decenii colțul Bastionului dinspre palatul Dicasterial este într-adevăr de la revoluția de la 1848. Dar a ajuns la Timișoara abia în anul 1908 ca piesă de muzeu.
Trupele revoluționare de la Reșița au pus în funcțiune un vechi atelier de arme ce exista din 1790 și au reușit să toarne câteva tunuri de fontă. Cel puțin două sunt consemnate. Atelierul a fost reînoit de inginerul minier Zsigmondy Vilmos care în timpul revoluției era comandantul Gărzii Revoluționare din Reșița. O companie de douăzeci de persoane a fost dotată cu aceste tunuri denumite în glumă „Păpușile” ( A Babák ) și au fost folosite în luptele din decembrie împotriva Regimentului Grăniceresc din Caransebes. Dupa căderea Reșiței, două tunuri au fost capturate și duse la sediul cazarmei de la Caransebeș. Unul din ele a fost topit în anul 1884 pentru nevoile unui meșteșugar. Iar cel de-al doilea a fost donat în anul 1908 Societății Muzeale din Timișoara din inițiativa unui administrator minier, Retay Sándor.
Odata cu deschiderea circulației pe sub Bastion în anul 1970, a fost folosit și chioşcul decorativ pentru a adăposti acest tun, doar cu rol de exponat muzeal. Cam în anul 1989 a dispărut de la locul său. Dar au apărut poveștile. A fost furat, ba a fost vândut la fier vechi, a fost furat cu scop de a complota la ordinea statală. Unii merg mai departe cu fantezia și povestesc cum au pregătit un atentat cu acel tun. De fapt a fost dus în curtea Muzeului Banatului, unde se găsește și astăzi. După cațiva ani de stat sub cerul liber, a fost băgat chiar în interior, pe un hol al castelului.
Conducerea de acum a Muzeului Naţional al Banatului a găsit un atelier și un inginer inimos ce și-a asumat construirea unei replici cât mai fidele a tunului pentru a-l reintroduce în circuitul muzeal-turistic. Inginerul Ioan Balaci, de la Silcotub Lugoj, a dat câteva caracteristici ale vechii arme. Este un tun de asalt mobil de calibrul de 75 mm și lungime puțin mai mare de un metru. E așezat pe un afet din grinzi de lemn întărite cu elemente de otel și are roți din fier masiv cu un diametru de un metru cu patru spițe tot din fier forjat. A fost turnat din fontă sub formă tronconică cu diametrul mic de 22 de cm și diametrul mare de 28 de cm și avea șase cercuri de ranforsare. Dacă totul merge bine, până la toamnă (probabil în septembrie) va sta din nou în vechiul său loc de la colțul Bastionului.
