Nu știu când poate fi declarat cu precizie decesul unei mașini. Dar sunt sigur că nu după ultima explozie din chiulasă. Care poate fi un fel de-a trage chiulul de la serviciu în diminețile răcoroase. O mahmureală a motorului. Nici după ultima picătură de ulei din transmisie pierdută-n asfalt nu cred că se poate vorbi despre trecerea ei în nelucru. Ci mai degrabă despre o moarte clinică așteptată de primitoarele de organe din service-uri de curte și șopron. Cred însă că mașinile mor când coboară pe jante, fiindcă își țin duhul cvadruplu în anvelope, iar ultima suflare, în roata de rezervă. Ca Programul Rabla, în voucher. Când roata, marea invenție a omenirii, alfa și omega oricărui vehicul, devine aerofobă sau pur și simplu își pierde sensul vieții pneumatice. Atunci, mașina își dă sufletul: nu mai poate fi împinsă ori tractată. Se ia pe sus și se conduce pe ultimul drum. Și abia după incinerare se ridică la cer, prin coșurile furnalelor, pentru ca din minereu și fier vechi să se nască o altă viață-n patru timpi și cinci mișcări (în doi și, respectiv, trei, mai rar). Unde? Într-o parcare, locul în care șofatul urban își dă examenul de maturitate. La limba română, obligatoriu, printr-un eseu de-njurături din marii clasici: birjarii.
E pierdere de spațiu/timp, adică de viteză (trăsătura care face trăsura fără cai autovehicul) să aduc aici în discuție problema parcărilor. Ea va rămâne multă vreme nerezolvată în orașele noastre. Trăim și vom trăi cu ea sub un moto pe care analfabetismul funcțional de pretutindeni, cu excepția celui românesc, îl poate reproduce fără a-i înțelege măcar un cuvânt: veștejirea s-a născut la parcare. Noi îl înțelegem perfect, chiar dacă stăm destul de prost cu școala și ne împotmolim în silabe. Avem însă instinct. Mai ales de supraviețuire, când vine vorba de simțul proprietății pe spațiul public. Și ne facem din locul pe care parcăm loc de veci. Pentru mașinile ce ne-au fost credincioase, chiar dacă la mâna a doua, o viață. A lor, desigur. Practicăm un cult al morții pe care unii l-ar numi, ceva mai prozaic, al abandonului, de parcă civilizația noastră ar primi astfel un semn distinctiv de la ACR-ul din cer. Iar Poliția Locală ne transformă vecinii în delatori, îndemnând cetățenii să ne vâneze cadavrele pe patru roți și să ciripească. Dar noi nu avem nevoie de firme de pompe funebre pentru înmatriculatele noastre dragi. Oricum, autoritățile se pierd prin legi și prin definiția morții unui autoturism.
Aflăm zi de zi că omenirea e tot mai preocupată de conservarea speciilor, de biodiversitate. De curând, un A 300 a fost scufundat în Marea Egee pentru a deveni recif artificial: casă pentru flora și fauna submarină. Și nimeni nu s-a mai supărat din cauza lăsării în plata lui Poseidon a gigantului. Ce e un Logan pe lângă un Airbus?! Mai nimic. Aproape 300 de locuri înghesuite, față de 5, și mai și. 60 de mașini la un singur aparat de zbor. O nimica toată, așadar, să-ți lași berlina în voia sorții. Și în voia nobilă a naturii, într-o parcare sau, și mai bine, din perspectivă ecologică, pe spațiul verde. Unde ar putea deveni un „recif de suprafață” pentru speciile dintre blocuri.
Mărturie unui asemenea edificiu stă (de fapt, staționează) Peugeot-ul de mic litraj de pe strada mea, pe bara din față a căruia au crescut în voie mușchii și lichenii, forme de viață foarte de utile, fiindcă, după cum se știe, arată nordul. Iar orientarea între blocuri poate deveni dificilă, în anumite momente, pentru fiecare dintre noi. Și-atunci, de ce am smulge de la mâna parcării o asemenea „busolă”?! De ce am da la topit „acul” care ne-arată punctul cardinal suprem în carul cu fân al rătăcirilor noastre?! Mai bine i-am deschide larg ușile, cu prețul pierderii a încă unui loc de parcare, spre deliciul porumbeilor, al pisicilor și-al câinilor din zonă; în ordinea asta. Iar pentru cele două Dacii ruginite și un Peugeot familial incendiat, toate din apropierea „busolei mele”, aștept fragii și murii. Cu nerăbdarea unei gospodine recapitulând, la lumina veiozei, rețete de pe vremea bunicii. De dulceață și gem: „Poftă bună!”