Așa cum șade bine unui oraș multicultural și multietnic, cum se laudă timișorenii că ar fi, recent au fost comemorați nu mai puțin de 169 de ani de la izbucnirea Revoluției de la 1848. Ar fi bine ca acest comportament de toleranță față de toate semințiile locale sau venite de aiurea să dăinuie cât mai mult. Dar, din păcate, se întrevăd unele semne de subțiere a acestui caracter tolerant început cu mai multe decenii în urmă. Parcă e tot mai greu să acceptăm că cineva gândește, vorbește sau se comportă mai altfel față de majoritate. Poate sunt doar unele rămășițe ale unei tranziții încă neîncheiate de la totalitarism la acceptarea încă nu destul de maturizată.
Din păcate, doar formațiunea politică ce reprezintă interesele maghiarilor depune coroane de flori și mai amintesc de anul revoluționar ce a zguduit toată Europa. Mulți neinstruiți din Ardeal, dar chiar și din Banat, consideră acel an ca fiind al maghiarilor. Nimic mai fals. A fost ridicarea la demnitate a tuturor. Uită că aproape toate popoarele ce se găseau sub autoritatea câte unui imperiu au încercat să se scuture de această conducere a împăraților. De pe meleagurile franceze până la Gurile Dunării, mișcarea s-a propagat ca un val uriaș ce amenința să măture structurile anchilozate. A fost momentul în care populațiile au făcut pasul spre a deveni, fiecare în modul său, o națiune.
Revoluțiile de la 1848 au dat semnalul deșteptării naționalismului european, fiind cunoscute de aceea și sub denumirea de „primăvara popoarelor”, după cum au numit-o francezii, de unde a izbucnit scânteia nemulțumirilor. Deși înfrânte, revoluțiile au pus bazele a ce va fi Europa națiunilor după primul război mondial.
Aici, la noi în Cetate, a văzut lumina zilei unul dintre cei ce va deveni conducător militar al revoluționarilor de la 1848. Tânărul Klapka Gyorgy a pus mâna pe sabie pentru a lupta împotriva armatelor imperiale austriece.
Cei din neamul Klapka proveneau dintr-o distinsă familie de cehi originari din Moravia, vorbitori de limba germană. Între strămoșii lor au fost militari, ingineri militari, (unii chiar au ajuns la poziții înalte de general), ce au slujit în armata imperială. Bunicul Klapka Karoly, militar de carieră, se mută în Ungaria pe timpul domniei împăratului Iosif al doilea. Aici ajunge la ranguri nobiliare și face avere ca farmacist al armatei. Și în acei ani farmaciștii au știut să facă bani, ca și acum, în secolul al XXI-lea.
Primul din familie ce-și leagă numele de orașul de pe Bega este tatăl, Klapka József. A îndeplinit funcția de jude orășenesc la Arad, iar între anii 1819 și 1833 este detașat la Timișoara, unde ajunge primar. În această perioadă a fost un prosper proprietar de ateliere tipografice. Din această poziție, întemeiază prima bibliotecă publică din oraș. După unele voci, ar fi putut să fie chiar prima din întregul imperiu deschisă cititorilor simpli, dar doritori de instrucție culturală. În casa de pe strada Pacha, ce acum adăpostește Direcția de Cultură a județului, a funcționat această primă bibliotecă și tipografia Klapka.
Dar micuțul Gyorgy este adus pe lume de mama sa, Kehrer Julianna, în casa de pe strada Praporgescu despre care se crede că era mai mică decât actuala clădire. Ca o ciudățenie a istoriei, este de notat că actualul nume este al generalului David Praporgescu, erou al Armatei Române, așa cum Gyorgy (Georg) Klapka a fost, de asemenea, general al Armatei Revoluționare Maghiare.
Micul Georg nu are o copilărie prea ușoară. Își pierde mama la doar patru ani. Iar peste câțiva ani este luat de un unchi patern ce îi va acorda șansa unei educații elevate la liceul condus de călugării piariști, aflat la doar câțiva pași de casa familiei. În acea epocă, liceul se afla în vechiul sediu de pe strada Ungureanu, unde acum se află școala de artă. Continuă școala în orașul Kecskemét, unde-și urmează unchiul militar. Iar mai apoi, în anul 1838, la 18 ani, absolvă la liceul piarist de la Szeged. În toată acestă perioadă primește o educație în spiritual cazon al familiei. I se insuflă de copil un simț al dreptății și al onoarei militare. Potrivit acestei chemări, va pleca la Caransebeș, unde va deveni cadet al școlii militare din localitate.
Ajunge ofițer și, după câteva peregrinări prin diverse garnizoane ale imperiului, ajunge cu serviciul în corpul de gardă de la Viena. Aici leagă prietenii strânse cu tineri ofițeri cu vederi liberale și progresiste ce vedeau șubrezenia milenarei împărății ce scârțîia din vechile ei încheieturi. Capitala de pe Dunăre era un oras cosmopolit, cu lume din toate părțile Europei. Erau ziare, cărți, teatre, cafenele. Lumea era la curent cu ideile ce circulau cu repeziciune. Se vorbea de libertate, de egalitate și alte gânduri mari ce veneau mai cu seamă din Franța, dar și din părțile italiene.
În anul 1847 părăsește armata cu gradul de locotenent major. Dar viața de civil cu preocupări burgheze nu îl prindea deloc pe cel ce avea pregătire de militar. La izbucnirea revoluției, în martie 1848, se alătură nou înființatelor detașamente militare ale celor ce contestau puterea de la Viena. Avansează repede în ierarhie şi, în scurt timp ajunge comandantul trupelor ce participau la luptele din Banat. Cariera militară a timişoreanului continuă atât de rapid încât ajunge, la Pesta, unul din conducătorii ministerului de război. Ia parte la cele mai multe din bătăliile ce au loc în toată iarna anului 1848 și primăvara ce va urma.
În martie 1849 Kossuth Lajos îl avansează la gradul de general și îi încredințează comanda întregii armate revoluționare. Toată Campania de primăvară se desfășoară după planurile întocmite de Klapka Gyorgy. Pentru scurt timp va fi de facto minstru de război al maghiarilor.
După ultima mare bătălie, cea a Timișoarei, soarta revoluției avea să se încheie în favoarea armatei imperiale. Klapka continuă să mai reziste și să conducă cetatea Komarom încă două luni, până la capitularea finală.
Dar, așa cum istoria mai sus pomenită lucrează și cu coincidențe, ar mai fi câteva de menționat. Klapka Gyorgy a plecat în exil după 1849 și a trăit mulți ani în Anglia, iar mai apoi în Elveția. În luna mai a anului 1859 se consemnează întâlniri de taină între Alexandru Ioan Cuza cu generalul revoluției maghiare, ce au încercat o reconciliere între maghiari și românii ardeleni și o eventuală nouă ridicare armată. Cuza ar fi urmat să doneze armele necesare acestei revolte împotriva Austriei. Peste ani, Cuza a plecat în exil și a locuit la hanul „Trompeta” de lângă casa unde a existat tipografia primarului Klapka Iosef, tatăl generalului.
Iată cum povestea vieții unei personalități a revoluției de la 1848 se împletește strâns cu istoria casei ce acum pare destul de degradată, din centrul cetății noastre. Casa este una din primele ce a fost construită cu mai multe de un nivel, la începutul secolului al XIX-lea. Și azi mai arată câte ceva din eleganța unui stil eclectic cu multe decorațiuni ce au scăpat de distrugere. De fapt astăzi sunt două corpuri de clădire lipite unul de altul și aliniate la celelalte imobile. În dreapta se învecinează cu sediul Bibliotecii Județene iar în stânga cu o clădire ceva mai modestă, ce de asemenea a fost până acum două decenii tot bibliotecă. Tatal Klapka a pus bazele bibliotecii publice orășenești. Peste un secol și jumătate, în clădire avea să fie de asemenea bibliotecă, Secția de împrumuturi pentru copii a ființat aici de la începutul anilor 50 (poate din 1953) până la retrocedarea clădirii unor foști proprietari.
După plecarea familiei Klapka din frumoasa clădire, aici s-au perindat, timp de un secol, o seamă întreagă de proprietari și de chiriași. Dar toți au respectat eleganta clădire ce a fost modificată și refăcută în mai multe ocazii. Forma actuală a imobilului datează din ultimii ani ai veacului XIX fiind dată de meșterul fotograf ajuns proprietar. Era în plin centru, chiar în piața Sfântul Gheorghe, ce pe atunci avea o însemnătate mult mai mare. Aici întorcea tramvaiul cu cai. Aici se afla vechea biserică a cartierului. Tot aici a funcționat pentru câțiva ani și prima universitate de drept a orașului, în clădirea anexă, lipită de biserică. La mansardă a funcționat mulți ani un atelierul de fotografie celebru în epocă. Luminatoarele de sticlă din tavan jucau rolul de corpuri de lumini. Încă nu erau atât de răspândite reflectoarele cu lumină artificială. În mijlocul clădirii, la subsol, se vorbește că ar fi existat o fântână foarte adâncă, ce ar fi asigurat apa potabilă până la aducerea în centru a apei prin conducte.
Vechea clădire a fost durată atât de trainic încât nu a suferit prea multe stricăciuni în cele două secole de când a fost ridicată. După naționalizările din 1948 aici au funcționat, la etaj, birourile unei cooperative de confecții, așa numita „Arta Populară”. După Revoluția de la 1989, tot la etaj, a avut sediul un partid ce dorea o unitate a românilor.
Acum se întrevede o nouă renaștere a istoricei clădiri. Un grup de investitori români și străini a pornit un amplu șantier de renovare. Pe fațada corpului mai scund al clădirii, o placă de marmură albă amintește de generalul născut aici. O dată pe an se depun flori și se spun vorbe frumoase. Apoi mai trece un an de liniște.
În toată lumea, cititorii de carte bună îl pomenesc pe oșteanul timișorean. Ce om cu educație nu a auzit de umoristul Jerome K. Jerome? Dar oare cine mai știe ce reprezintă litera K din nume? Este pur și simplu numele de Klapka, adăugat de tatăl scriitorului englez la numele de famile care până atunci se scria Jerome Clapp. Era un semn de respect al englezului adus timișorenului exilat în Anglia. (Mulţumiri pentru imagini inedite şi informaţii d-lui Dragoş Coman)