Ce-ar fi fost dacă …

166

Am urmărit, prin transmisii de televiziune, funeraliile M.S. Regele Mihai, dar nu le pot descrie. Doar secvenţial sunt în măsură să redau câte ceva. Sicriul cu corpul neânsufleţit al fostului Suveran, depus la Palatul Peleş, apoi în Sala Tronului, la Palatul Regal din Bucureşti, transferul la Patriarhie, mai departe, în „trenul regal” cu destinaţia finală Curtea de Argeş. Pe străzi, o scurgere de oameni, de la vârstnici la tineri, ceva neforţat, spontan, fără nicio regie, fără verificări cu creionul pe foile vreunui convocator. Se rosteau vorbe mari, patetice, pe un fond de tristeţe vizibilă, parcă se revărsa o lumină de trezire într-o încăpere mare, până atunci întunecată, iar din sicriul purtat pe umerii gărzilor militare, pe un afet de tun iradia o forţă neobişnuită. Acolo se afla, cu faţa întoarsă definitiv spre tăcere, Regele României, pe care forţe brutale, străine de orice Dumnezeu l-au îndepărtat din ţară. De atunci, din 30 decembrie 1947, data proclamării republicii, prin voinţa ocupantului sovietic, a început pentru naţia românească fenomenul de alienare. Procesul a fost îndelungat şi, bineînţeles, dureros. Şi-au dat concursul, vorbind în termeni abstracţi, la realizarea lui crima, detenţiile cu caracter exterminator, confiscările de bunuri, de proprietăţi, suprimarea dreptului la libera exprimare, falsificarea masivă a istoriei, îndepărtarea de credinţă. Au intrat în „arenă” oamenii cruzi, ignoranţi, cu porniri distructive. I-a avut naţia românească pe aceştia? Într-o anumită proporţie, da. S-a impus ca normă generală de existenţă viaţa supravegheată, pe metru pătrat, scara valorică fiind, de la o zi la alta, tot mai lovită. În condiţiile nou create, multe suflete au capitulat. Au acceptat starea de fapt, gândindu-se în primul rând la apărarea spaţiului restrâns al propriilor vieţi. Nimeni nu poate fi acuzat pentru asta, dar, prin resemnare, tăcere, acceptare, respiraţie doar prin glume, prin trecerea anilor (şi au fost mulţi), s-a format acea „masă amorfă” a poporului, neprimejdioasă, cu orizont redus, fără opţiuni, asimilabilă unei turme care se duce încotro doreşte „ciobanul”. Şi pe „ciobani” nu-i mai amintim, însă îi ştim, şi, de asemenea, şi pe mulţi dintre câinii lor de pază.

Acesta este, sumar creionat, aspectul psihologic, de fond, întunecat, trist, cu mici bucurii, propriu naţiei româneşti în anii socialismului multilateral dezvoltat. Altfel s-au făcut blocuri, au funcţionat întreprinderi, s-au ţinut nunţi, s-a strigat „Ceauşescu-România!”, s-a fugit din ţară, au explodat „pilele”, noi devenind tot mai mult, prin apăsătoarea grijă a zilei de mâine, un popor „talmeş-balmeş”, rupt de istoria lui firească, din 1947. Nu eram nici comunişti, nici necomunişti, nici domni, nici „tovarăşi”, azi aveam o părere, mâine, alta, nici sinceri, nici pe deplin nesinceri; de-abia începea unul să vorbească, și imediat celălalt îl contrazicea. Nimic clar, ordonat, cât de cât conturat, în mentalul colectiv. Dar, în străfunduri, acolo, în străfundul colectiv, scuzaţi repetiţia, exista dorinţa firească de „viaţă firească”, ce nu-şi poate găsi întruparea decât sub un conducător ce el însuşi este liber. Acesta a fost Regele. La funeraliile sale, poporul, parcă trezit dintr-un somn greu, a reacţiont sincer, masiv, intuind că EL era personalitatea spre care ar fi trebuit să se îndrepte. Peste douăzeci de ani l-am avut aici. Timp de două decenii am bătut aproape pasul pe loc cu demnitari dintre cei mai dubioşi. Faptul, însă, că atâta lume l-a însoţit pe Majestatea Sa pe ultimul drum poate fi un semn că, din aberaţie, bâlbâieli, confuzii, fraude, vom reveni pe teritoriile neaccidentate ale unei Istorii fireşti, în conformitate cu meritul, valoarea, capacitatea de iertare, modestia, credinţa, înţelegerea pe care ar trebui să le avem. Toate aceste lucruri se găseau în fiinţa Regelui Mihai.

LĂSAȚI UN MESAJ