„Când mă blochez, mă ridic și dau ture prin casă” – Interviu cu scriitorul şi psihiatrul Augustin Cupşa

606

Augustin Cupșa (n. 1980) și-a obținut specialitatea în psihiatrie la București (2010). A debutat în 2006 cu romanul Perforatorii, în urma câștigării concursurilor de manuscrise organizate în paralel de către Editura Cartea Românească și USR. A făcut parte din echipa de scenariști care a adaptat tot pentru HBO România serialul de psihoterapie israelian „Be Tipul” („În Derivă”, seria I și II). Au urmat „Ceață”(co-scenarist), produs de Axel Films (2016) cu sprijinul CNC (Grand Prix du Jury pour Court Metrage, Festival International „Premiers Plans” Angers, Debut Prize „Message to man”, Sankt Petersburg IFF), și „Fructe necoapte” (Hai-Hui Entertaiment și Libra Film), 2018. Prezent în antologii de proză scurtă, a publicat și scurte eseuri în Dilema Veche, Mozaicul, Ramuri și Steaua, Art7. Romanul Așa să crească iarba pe noi a apărut la Humanitas, în 2017.

Robert Şerban: Îți mai amintești când ai început să scrii și ce? Despre primul tău succes literar ai vreo poveste?

Augustin Cupşa: Spre sfârșitul liceului am scris câteva proze, cam stranii și cam scurte, i le-am arătat unui coleg care scria foarte bine, dar era mai mult interesat de muzică, nu s-a mai obosit cu literatura. I-au plăcut foarte mult, nu mi-a zis pe loc, ci după câteva săptămâni, într-o altă discuție, și asta a contat. După mulți ani le-am căutat și n-am mai găsit decât una. Era despre o furtună care ia pe sus un circ. Am recondiționat-o și câteva mici bucăți de frază le-am folosit întocmai ca acolo. A intrat într-un volum. Mă bucur și mi se pare incredibil că n-a rămas într-un sertar închisă odată cu vârsta ei.

R.Ş.: Ai crescut într-o familie de medici, ați avut bibliotecă, părinții citeau. Îți și recomandau lecturi sau nu s-au băgat în lista ta de cărți? Când ai început să scrii, cum au privit… fenomenul? Dar colegii și prietenii tăi, cum s-au raportau la talentul tău?

A.C.: Amândoi citeau și încă citesc mult, dar în moduri diferite, tata adună cărți de toate felurile, avansează în mai multe domenii deodată, mama citește pe rând, când își alege o carte, e după o selecție serioasă. Aveam foarte multe cărți în casă, iar eu mă gândeam că tata le citise deja pe toate și atunci aveam obligația să o fac și eu. Să avem ce vorbi. Nu a ținut să mă ghideze, știu că odată mi-a zis în treacăt să-l citesc pe Dostoievski și să nu-mi pierd vremea cu fleacuri. Despre ce-am scris eu n-am prea vorbit, avem destule să ne spunem. Mi-am dat seama însă că Marile bucurii și marile tristeți le-a plăcut foarte mult. Despre prieteni ce să spun, de asta sunt prieteni.

R.Ş.: Cel mai recent roman pe care l-ai publicat, Așa să crească iarba pe noi, apărut la finele lui 2017 la Humanitas, dă seama și despre violența infantilă dintr-un oraș din sudul României, Craiova. Bănuiesc că ai fost martor la multe dintre scenele tari povestite în carte. Oare de ce sunt unii puști așa de cruzi? Ce-i mână pe ei în luptă?

A.C.: Scena în care câteva clase reunite bat niște băieți din alt liceu și le dau șuturi când sunt căzuți la pământ, am trăit-o chiar prea de-aproape, mi-a rămas întipărită în cap. La fel ca Pisică, eroul-narator din roman, am fost (poate) singurul care n-a dat, dar spre deosebire de el n-am avut de suferit pe urmă din partea colegilor. Faptul a trecut neobservat, dar după aceea au urmat repercusiunile generale, când s-au întors ei și ai lor și ne-au terorizat vreo săptămână și mai mult, nici zilele ălea nu le-am uitat. La un moment dat s-a zvonit că vine Poliția și ne-am calmat cu toții.

E o agresivitate disproporționată, pentru că, așa cum Gustave Le Bon s-a lămurit printre primii, indivizii într-o mulțime ajung să facă lucruri pe care în niciun caz nu le-ar face singuri. Și scenele de la fumat, din fundul curții, de la fotbal, sunt de acolo, dar nu respectă întocmai detaliile, am păstrat doar starea. Școala mea n-a fost deosebită în vreun fel, am citit la Orwell, în Anii bucuriei, lucrurile nu erau prea diferite în gimnaziul lui, doar nuanțele altei societăți și ale altui timp. Liceul a fost cu totul altfel, cărți, muzică, filme, dar eu uneori aveam senzația că ceva e în neregulă, că scandalul o să înceapă dintr-odată și o să fie ca pe vremuri. Nu s-a mai întâmplat.

R.Ş.:  Cum ai lucrat la acest roman: dintr-una, în salturi, în… ani? Scrii noaptea, dimineața? Ai tabieturi? Dar ticuri?

A.C.: La cartea asta am scris trei veri la rând începând din 2014. La sfârșitul primei veri aveam primul draft. Era departe de forma actuală, unele părți doar le hașurasem. L-am reluat de fiecare dată când au revenit căldurile. Îmi place să scriu dimineața, în liniște, dar nu mi-am permis luxul ăsta de prea multe ori în viață. Am scris după-amiezele, când veneam de la serviciu, în bucătărie. Când mă blochez, mă ridic și dau ture prin casă. Dacă încep să se îndesească țigările, e semn că am obosit și cel mai bine e să mă opresc. Din punctul ăla nu mai dau randament, doar înșir rânduri pe care mai devreme sau mai târziu o să le șterg.

R.Ş.: Ești printre puținii autori de proză care spune că scrie ca să se adreseze altor scriitori, artişti sau cititori exersaţi, și nu neapărat publicului larg. De ce merită profesioniștii mai multă atenție decât, să spunem așa, amatorii de lectură?

A.C.: Am avut dintotdeauna o atracție pentru artele vizuale, că e vorba de arte plastice sau film, deși înclinația asta nu s-a manifestat la mine decât prin felul în care scriu, tot mai pronunțat de la o carte la alta. Mi-am petrecut ceva timp într-o zonă de intersecție, unde am și avut cele mai multe interacțiuni. Unii artiști m-au influențat direct, m-au făcut să scriu când eu nu mai aveam niciun chef, alții pur și simplu mi-au umplut perioade din viață. Aș spune că nu m-am aventurat mai departe de atât, ca să reformulez un interviu mai vechi. Când apare și publicul e și mai bine, dar asta depinde foarte puțin de mine.

R.Ş.: Ești medic psihiatru, meserie în care ascultatul poveștilor este esențial. Chiar nu te-a tentat niciodată să transformi în texte cele auzite? Sau deontologia nu-ți dă voie să recunoști? Ori crezi suficient de mult în puterea ta de ficționalizare, încât să nu fie nevoie să te inspiri?

A.C.: Nu știu cât de strictă e deontologia în legătură cu asta. Cred că, dacă ești atent cu detaliile și ficționalizezi suficient de bine, poți să scapi ieftin, doar cu dezamăgirea sau furia celor care se recunosc în romanul tău. Suferința e neplăcută și atât. Uneori colateral întâlnești niște situații aiuritoare sau de tot râsul. Îmi pare rău că nu le-am notat, dar nu sunt pierdute. Cred că experiența cu oamenii, de zi cu zi, te poate ajuta să menții un nivel bun al realității și să eviți anumite greșeli. Dar dacă ceilalți au convenit asupra altei măsuri a realității, nu îți e prea de folos.

R.Ş.: Trăiești și profesezi de câțiva ani în Occident. Cum te-ai adaptat exilului? E suficient accesul la tehnologie pentru a putea fi oriunde, chiar dacă stai pe un scaun? Ce-ți lipsește?

A.C.: Cred că e ceva temporar, să-i spunem un „stagiu de perfecționare” ceva mai lung. Aș vrea să fie o experiență pe care să o folosesc la întoarcere. Nu m-am așteptat să ajung în Franța, dacă mă gândeam la vreo țară străină, ar fi fost degrabă una anglofonă, pentru că engleza a fost prima limbă de studiu. Am găsit și destulă îngăduință, și destulă răbdare. Aici limba, oamenii și vremea sunt problematice, în rest e bine. Dar cel mai mult îmi lipsește locul meu cu totul. Bucureștiul nu-mi lipsește, pot să îl scurtcircuitez, m-aș duce direct acasă, însă acolo nu mai știu aproape pe nimeni. Când ajung totuși, stau mai mult în casă. Câteva curți și câteva case de pe stradă nu s-au schimbat. Dacă ies să fumez seara, mă uit la ele, dar inevitabil mă gândesc la altceva.

LĂSAȚI UN MESAJ