Calea Baltică sau buturuga mică

139

Am învățat cu toții din cărțile de istorie, din presă, dar și din propaganda oficială, faptul că la 23 august România a întors armele împotriva fostului aliat, a schimbat tabăra de luptă în chiar toiul bătăliei și, prin aceasta, a scurtat durata celui de-al doilea război mondial. Toate acestea au generat, desigur, analize, comparații, sentințe morale. Dincolo de discurs, fiecare dintre noi a rămas cu amintirea defilărilor, a spectacolelor grandioase ori, măcar, a serbărilor câmpenești, așezate cu grijă sub umbrela lozincii (și aceea adaptată): 23 August, libertate ne-a adus…

Așezați confortabil de cealaltă parte a draperiei (sau, cel puțin, pretinzând astfel), ignorăm faptul că ziua de 23 august înseamnă mult mai mult decât discutabila noastră libertate obținută în 1944. Sunt cel puțin două simboluri puternice care mențin această dată pe agendele europene, anume evenimentul consumat în 1939, respectiv cel din 1989. Practic, povestea începe tocmai în 23 august 1939, prin semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și împărțirea atât a sferelor de influență, cât și a țărilor care se aflau plasate pe linia/ liniile de demarcație, Finlanda, Polonia și România. După decenii de negare a existenței secretei înțelegeri, în 1989, țările baltice repun în discuție documentul, precum și efectele lui, determinând URSS-ul să recunoască scheletul din dulap și, mai apoi, prin Hotărârea Congresului Deputaților Popoarelor din URSS, din decembrie 1989, să-l declare nul și invalid. După alte două decenii, Parlamentul European, deja incluzând reprezentanți ai țărilor din fostul spațiu patronat de Moscova, declară ziua de 23 august, Ziua Europeană de Rememorare a Victimelor Stalinismului și Nazismului. Despre aceste două componente semantice nu se prea amintește la noi!

Cele trei țări baltice, Estonia, Letonia și Lituania au jucat rolul buturugii mici care stă în drumul marșului triumfal al carului foarte mare și îl pune în încurcătură. Cucerite și eliberate, invadate sau partajate, au reușit să-și păstreze identitatea și să simtă momentul favorabil reafirmării acesteia. Încă incluse în Uniunea Sovietică dar beneficiind de curajul tradițional local precum și de determinarea cu care au revenit acasă foștii deținuți și deportați politici, Vilnius, Riga și Tallinn au întrebat, au primit răspunsul presimțit și au știut să-l transforme în argument forte. Ziua de 23 august 1989 va găsi o bună parte din populația celor trei țări, în stradă, formând un lanț uman care a legat cele trei capitale între ele, iar apoi, spațiul acesta cu aspirația spre independență. Libertate pentru Baltice: Lituania, Letonia, Estonia avea să fie cântecul simbol al mișcării dar și al sentimentului de unitate împotriva ocupației sovietice.  Cântat în cele trei limbi, lituaniană: Atmostas Baltija, letonă: Bunda jan Baltija, respectiv estonă: Argake Baltimaad, a mobilizat peste două milioane de oameni de toate vârstele, pe un traseu de  600 km, începând din Tallinn spre Riga, pe malul Mării Baltice și, de acolo, până în Vilnius, la Turnul lui Gediminas (unul dintre cei mai mari conducători ai Ducatului Lituaniei). Organizarea minuțioasă, participarea entuziastă, disciplina dar și mediatizarea internațională deosebită au dus evenimentul pe prima pagină a marilor cotidiane, dar și a agendei diplomatice. Întrebat cum de a permis o asemenea manifestație, președinele URSS, Mihail Gorbaciov ar fi spus că nu se aștepta nici să reușească, nici să aibă o asemenea vizibilitate.

Renașterea Baltică – Baltic Awakening – începuse câțiva ani înainte, în iunie 1986, la Riga, cu ocazia comemorării victimelor deportărilor staliniste din 1941. Tocmai anexate ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, cele trei țări baltice au fost supuse unui proces intens de sovietizare. Țări europene prin excelență, aflate în circuitul european economic, cultural, politic, mai fuseseră invadate și anexate de Imperiul țarist pentru mai bine de două secole. Tratatul de la Brest-Litovsk din martie 1918 le-a redat independența, după ce Germania sperase să le încorporeze și guverneze prin nobilii săi. Doar două decenii de statalitate au avut la dispoziție pentru a se reorganiza și a-și defini calea de dezvoltare și s-au văzut din nou încorporate de către vecinul estic. În acord cu obiceiurile locului, Moscova a negat categoric existența oricărei împărțiri a sferelor de putere, descriind totul ca o aderare de bună voie a țărilor baltice. În scurt timp, conducerea politică a fost înlocuită cu misionari sovietici, iar cei ce s-au opus mecanismelor de anulare identitară au fost deportați sau uciși. În această manieră s-a scurs jumătate de secol în care, însă, suspiciunile au persistat tocmai datorită brutalității cu care s-a instalat noul regim. Astfel că politica de glasnost promovată de Mihail Gorbaciov a permis supraviețuitorilor celor deportați să revină și să întărească bănuielile ori chiar să conteste explicațiile oficiale. Amintirile acestora, tentativele tot mai îndrăznețe de a testa limitele permisivității dar și bucuria reîntoarcerii limbii materne în folosire oficială au dat aripi.

Comitetele Helsinki formate în cele trei țări cu scopul de a monitoriza respectarea drepturilor omului dar și reparațiile morale și juridice pentru cei ce avuseseră de suferit timp de cinci decenii, mișcările pacifiste și de mediu conectate la cele din afara spațiului sovietic, au readus la viață spiritul vechilor luptători, demnitatea și dorința de a restaura o ordine umană. În Estonia (RSS Estoniană), un  mare impact l-a avut Revoluția Cântecelor / Singing Revolution, recuperând vechi repertorii locale sau mai ales cântece cenzurate de puterea sovietică. De pildă, cu ocazia unui festival muzical tradițional, s-a reluat interpretarea cântecului Pământ al Străbunilor, Pământ pe care îl iubesc, fără ca autoritățile să întreprindă vreun act împotriva interpreților, cărora li s-a alăturat sala întreagă. Era perioada 1987-89 și în țările baltice se cânta oficial despre independență….

Pe acest fundal, fronturile naționale au decis organizarea unui protest pașnic, mut și decent. Trebuia evitată orice formă de violență care ar fi putut stârni represalii și astfel, ar fi putut deturna esența protestului. Frontul estonian Rahvarinne, împreună cu Frontul Popular Leton și cu Sajudis din Lituania au hotărât formarea unui uriaș lanț uman transfrontalier, menit să arate atât solidaritatea celor trei țări baltice cât și dorința lor de a ieși din marea familie a popoarelor sovietice. Lor li s-au alăturat, ca formă de susținere, atât grupuri etnice din interiorul URSS cât și demonstranți din numeroase orașe din întreaga lume, precum Berlin, Leningrad, Melbourne, Stockholm, Tbilisi ori Toronto. În interiorul URSS au demonstrat în special polonezii, ucrainienii și tătarii, practic minoritățile locuitoare ale teritoriilor ce aparținuseră Poloniei și Ucrainei în perioada interbelică, respectiv Marelui Ducat al Lituaniei, cu secole în urmă, și care astfel încercau să-și exprime sprijinul pentru alte formule politice, respectiv alte entități statale desființate ca urmare a expansiunii Imperiului Rus.

Este greu de estimat numărul participanților, întrucât datele furnizate de organizatori diferă foarte mult de cele obținute de la instituțiile moscovite. Dar imaginile surprinse de fotoreporterii din întreaga lume, filmele și relatările participanților  vorbesc de la sine despre participarea unei mari părți a populației la protest. Peste ani, la întrunirea de la Gdansk, din 2003, a experților UNESCO pentru Programul Memoriei Mondiale, s-a inițiat declararea întregului fond documentar legat de această demonstrație, drept patrimoniu universal. În nota de fundamentare se menționează argumentele și efectele lanțului uman. „Calea Baltică a reprezentat un catalizator al schimbării istorice, marcând sfârșitul războiului rece și, implicit, finalul consecințelor directe ale celui de-al doilea război mondial“.

În primul rând, în plan uman, Calea Baltică  – The Baltic Way – a creat participanților și, prin empatie, tuturor celor ce au urmărit protestul, sentimentul că schimbarea devenise posibilă, că ținea de forța oamenilor, de hotărârea și organizarea lor posibilitatea ca lucrurile să ia o turnură favorabilă; că libertatea și democrația puteau redeveni elemente naturale, definitorii ale vieții lor cotidiene.

În plan politic, amploarea manifestației și a ecourilor internaționale au determinat oficialii de la Moscova să ia în discuție Pactul Molotov-Ribbentrop, să-i recunoască implicit existența și protocoalele secrete care au schimbat milioane de destine, dar, mai ales, au determinat Congresul Deputaților Popoarelor să-i declare nulitatea, în decembrie 1989! Acest gest aproape de neimaginat până la glasnost-ul lui Gorbaciov deschidea posibilitatea revizuirii granițelor și, mai ales, a statutului republicilor sovietice. Privit din interiorul aparatului de partid, era o dovadă de slăbiciune a URSS ca supraputere, ceea ce avea să fie aspru criticat de aripa dură a comuniștilor, precum și, în timp, de Vladimir Putin. Dar, în epocă, a deschis drumul gândirii și apoi a proclamării independenței statelor anexate, ceea ce, pe fond, a coincis cu dizolvarea URSS. Lituania a fost prima dintre cele trei țări care și-a proclamat independența în 11 martie 1990 (pe vremea Proclamației de la Timișoara…) și a fost recunoscută oficial un an și jumătate mai tîrziu, după consumarea blocadei dinspre Moscova și apoi, după intervenția tancurilor sovietice în Vilnius, în ianuarie 1991. Iar în septembrie 1991, toate cele trei țări baltice erau independente și recunoscute, inclusiv de URSS, cu câteva luni înaintea celebrelor Acorduri de la Belavheza –  din 8 decembrie 1991 – care, de iure, desființau federația sovietică.

În traducere liberă, în luna decembrie 1989, Partidul Comunist al URSS anula Pactul Ribbentrop Molotov și, retroactiv, efectele sale. Adică, la ora declarației de independență a RSS Moldovenească, Pactul era desființat, dar autoritățile române de la București nu au înțeles cadoul primit, printre altele, tocmai de la balticii celor trei țări… Ca urmare, au recunoscut statalitatea Republicii Moldova, apoi mulți politicieni au mai așteptat suport dinspre est… Țările baltice o luaseră înaintea tuturor, devenind libere în acte, după ce își demonstraseră libertatea de gândire și acțiune!

La ora aceasta, toate cele trei țări, Lituania, Letonia și Estonia, sunt membre ale Uniunii Europene (din 2004), NATO, eurozone și continuă să scruteze cu atenție mișcările de trupe ruse de la granițele lor. Amenințate mai mereu prin gesturi simbolice sau nu, cu o consistentă minoritate rusă, parțial integrată, parțial radicalizată la Moscova, cele trei țări și-au obținut recent și independența energetică față de Rusia, ceea ce l-a determinat pe Vladimir Putin să ceară Belarus-ului întreruperea tranzitului de gaze spre aceste țări, chiar și a celui pentru export. În același timp, toate cele trei țări obțin anual coeficienți foarte buni dați de agențiile de monitorizare a calității democrației, respectării drepturilor omului, speranței de viață ori mediului investițional.

Calea Baltică – o cale a oamenilor liberi, uniți și curajoși, a răsturnat ceea ce părea inexpugnabil și a pus în discuție principii sau etichete ce păreau încrustate pentru totdeauna. Cu modestie dar prin solidaritate și hotărâre, trei țări mici au reușit să revină pe hartă și să dea Europei lecții de demnitate, încredere și putere. „Au demonstrat explicit că dacă oamenii reușesc să se unească pentru o cauză justă și să depășească atât fizic cât și mental frontierele naționale, nu rămâne nicio șansă pentru ca dictatura sau agresiunea să persiste.“ (Argumentația pentru UNESCO).

LĂSAȚI UN MESAJ