Trenul mergea domol, în timp ce străbătea câmpiile Balcanilor cu o viteză redusă, doar hurducăielile, dese și supărătoare, produse de liniile îmbătrânite, făcându-i pe puținii călători să tresară din gândurile lor intime. Din când în când, pe la ferestrele vagoanelor, se ițeau chipurile unor copii ori ale unor tineri, abia ieșiți din adolescență, care își doreau, nerăbdători, ca trenul acesta estival să-i ducă mai repede la capătul călătoriei lor, anume la Varna, și de acolo, puțin mai departe, pe plajele întinse și aurii ale salbei de stațiuni marine, aflate pe o amplă fâșie de pământ, de-a lungul Mării Negre.
Căldura de sfârșit de august sporea starea de anxietate a celor aflați în trenul internațional, care venea tocmai de la Praga, străbătând Cehia, Ungaria și România în drumul său, obositor de lung, până la capătul traseului de peste 1000 de kilometri.
Vocile stridente ale puținilor călători din trenul către mare prindeau contur, devenind tot mai accentuate și mai sforăitoare, de parcă apropierea de capătul drumului reprezenta un soi de fericire și de descătușare generală în vagoanele acceleratului.
Undeva, într-unul din compartimentele din ultimul vagon al trenului, puteai zări, în traversarea rapidă a culoarului, chipul unui bărbat în vârstă, care privea absent pe geam, de parcă ar mai fi văzut de multe ori până atunci peisajul din exterior, lăsat în urmă de trenul care, acum, își întețise, parcă, viteza de mers. Omul, de înălțime medie, subțire la trup, ieșea la anumite intervale de timp pe culoarul trenului, parcă pentru a trage o gură de aer proaspăt și pentru a zăbovi cu privirea pe întinsurile câmpiei de Sud de Europă. Părul său alb, pieptănat cu grijă, și ochii de un albastru sfredelitor, nu trădau, cu adevărat, vârsta, altminteri extrem de înaintată a călătorului singuratic de la căpătul trenului.
Povestea bătrânului călător începea acum mai bine de 78 de ani, când, cu puțin timp înainte de a împlini vârsta fragedă de șapte ani, urma să trăiască o dramă cumplită, care avea să-l marcheze pentru toată viața. Cei doi tineri din fața sa, așezați cuminți pe scaunele prea puțin confortabile ale vagonului de clasa întâi, și care îl întovărășeau în călătoria spre mare, fără a-i fi însă apropiați, ci doar parteneri de drum, începuseră să-l asculte cu ochii măriți de emoție!
,,M-am născut acum 85 de ani, aici, în Cadrilater, mai precis la Ruse, unde, pe vremea aceea trăiau câteva zeci de mii de români. Familia noastră era una extrem de numeroasă, noi fiind, cu toții, șapte frați. Eu am venit pe lume al șaselea, aducând, cinstit vorbind, nu știu câtă bucurie parinților mei! Observ mirarea din ochii voștri, dar trebuie să știți, că în vremurile acelea, adulții, după ce se căsătoreau, făceau, într-adevăr, mulți copii. Pe atunci, această regiune făcea parte din România, astfel încât eram cu toții cetățeni români. Lumea era încă liniștită, calmă, oamenii abia restabilindu-se după dezastrele produse de primul război mondial. Părinții noștri erau oameni simpli, tata fiind acar la Gara din Ruse, iar mama casnică, fiindcă, având atâția copii în grijă, nici nu se putea gândi să-și găsească o ocupație. Am spus, mai înainte, că nu știu cât de bucuroși fuseseră la nașterea mea, fiind al șaselea copil al familiei, dar, astăzi, dacă mă gândesc bine, nu am de ce să nu cred că eram cu toții bineveniți în familia noastră. Totul curgea lin, mica noastră comunitate din sud ducându-și viața molcom, învăluită într-un soi de liniște de început de lume, de parcă nimic rău nu avea să se petreacă vreodată la orizont. Mama, care pentru mine era centrul universului, avea grijă de noi aproape tot timpul, dar eu începusem, deja, să-mi dau seama că avea, parcă, o slăbiciune în plus față de mine. Nu era doar o impresie, ci un fapt adevărat. Mi-am dat seama de asta în clipa în care am împlinit cinci ani, atunci când s-a zbătut, de-a dreptul, biata de ea, să-mi organizeze o mică petrecere. Cum așa ceva nu mai făcuse cu niciun alt prilej legat de ziua de naștere a vreunuia dintre frații și surorile mele, am simțit – într-un colțisor tainic al inimii – că mama mă iubea, cu adevărat, enorm. A invitat, atunci, pe toți copilașii din vecini să guste din prăjiturele făcute de ea, în vreme ce eu mă simțeam în al nouălea cer, ce mai, devenisem un mic prințișor de la Curtea Regală!
Anii aveau să treacă însă pe nesimțite, cu lumea din jur tot mai senină, semn că momentele de pace făcuseră adevărate miracole până și în trepidantul univers al Balcanilor! Și, pe când totul părea aproape perfect în familia mea, mama, care era însărcinată cu cel de-al șaptelea copil, a dispărut din viața noastră, fulgerător, într-o singură noapte. Avea să moară, biata de ea, în timpul travaliului nașterii frățiorului nostru … Abia împlinise, cu o lună în urmă, 35 de ani ! Pentru mine, dragii mei, dispariția ei atât de neașteptată, tulburătoare până la durerea fizică de neostoit, a avut efectul cel mai devastator cu putință. Adevărul e că – după pierderea mamei – nu mi-am mai revenit complet niciodată. Chiar și acum, când vă vorbesc, deși au trecut de atunci aproape 80 de ani, mă simt la fel de rău ca în anul acela atât de îndepărtat. Din momentul acela, nimic nu a mai fost la fel pentru mine”, încheie, brusc, cu un nod în gât, bătrânul.
Băiatul de douăzeci de ani din fața sa îl privi lung, parcă hipnotizat de povestea auzită mai înainte, pe omul cu părul alb și cu ochii de un albastru oțelit, și abia îngăimă un fel de întrebare :
– Ce s-a întâmplat după, ( șopti, cu o voce tremurătoare, la rândul lui, băiatul) dle Grozăvescu ?
– Vreau să spun …, după moartea mamei !
– Nimic fericit, în ce mă privește, dragul meu, răspunse bătrânul.
– În fapt, tatăl meu avea să-și găsească foarte repede o nouă prietenă, care – peste câteva luni doar – avea să ne devină … ,,mamă”.
Frații și surorile mai mari și-au luat, practic, zborul, cum se spune, din casa noastră părintească, rămânând în grija tatălui și a noii noastre mame, de împrumut, doar noi, cei care eram încă copii. Eu, unul, am mai rămas acolo, până când am împlinit 15 ani și a trebuit să plec la o școală de meserii. Povestea s-a petrecut după cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, așa încât am ajuns, spre bucuria mea, în vestul României, la Deva mai precis, acolo unde locuiesc și astăzi.
– Spuneți-mi, cum se face că veniți și acum, la aproape 85 de ani, aici, la Varna ?, răsună, deodată, glasul melodios al fetei, aflată și ea în compartimentul trenului, care acum gonea vijelios spre mare.
Chipul plăcut și armonios al bătrânului se întoarse parcă mirat către tânăra zveltă și drăguță, așezată lângă prietenul ei, și se pregăti pentru o ultimă mărturisire :
– Fac această călătorie, iubiții mei copii, în fiecare vară, din clipa în care am părăsit Varna. S-au împlinit, anul acesta, șaptezeci de ani de atunci. Motivul e simplu și firesc, în ce mă privește : vin să mă închin la mormântul mamei mele. De când m-a părăsit, de la vârsta de șapte ani, eu o visez mereu așa cum era, alături de mine și de frații mei : frumoasă, bună și neverosimil de protectoare! O văd și astăzi, la fel ca atunci, și până în momentul în care voi închide ochii, probabil nu peste multă vreme, nu voi înceta să încerc să vin la ea.
Adică … ,,acasă”, mai șopti octogenarul, după care, liniștea din compartimentul de tren avea să se lase adâncă și parcă nesfârșită.