Banii din America au sprijinit învățământul bănățean

312

Sediul impozant al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara este o clădire ce nu poate scăpa nici unui călător curios. În perioada de vară este greu de zărit de după arborii maiestuoși ce o acoperă aproape în întregime. Dar merită să fie făcuți cei câțiva pași de la bulevard, prin spatele statuii lui Eftimie Murgu, până la mica piațetă cu același nume. De după tei și brazi se vede un palat de o sobrietate și eleganță rafinată. De-a lungul celor câteva zeci de ani, deoarece este o clădire nouă la scara urbană, aici avem de-a face cu un edificiu construit încă de la început cu destinaţia de sediu școlar. Chiar și o scurtă perioadă în care aici nu s-a învățat, locul a fost tot legat de medicină.

Asta este realitatea, această clădire a fost gândită încă de la început, imediat după 1920, ca instituţie de învăţământ. Însă nu pentru o facultate de medicină, ci pentru o şcoală germană. Faimoasa şcoală „Banatia” a reprezentat cea mai mare şi, calitativ, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ în limba germană în Timişoara de până la perioada totalitară.

Cine și de ce a avut inițiativa de a ridica edificiul?

Populația Banatului în perioada secolului al XIX-lea a avut multe fluctuații de toate felurile. A crescut în perioadele mai bune dar a și scăzut din multe motive, în special economice. In perioada imediat următoare actului de constituirea a monarhiei de tip dualist din anul 1867 lucrurile aveau să se schimbe în multe privințe.  Politica oficială a statului maghiar din componența imperiului avea să impună o serie de măsuri restrictive în școlile de atunci. Se insista mult pe elementul maghiar din educație în dauna specificității naționale a minorităților germană, română sau sârbă. A căpătat o mai acuta pregnanță politica de maghiarizare a populațiilor. Și asta mai ales în școli.

Ideea omogenizării etnice a apărut ca urmare a iluminismului, după care în secolul al XIX-lea și-au făcut apariția mai multe state-națiuni în Europa, în zone mari europene fiind impusă omogenizarea culturală și lingvistică (sau cel puțin s-a încercat omogenizarea lor) a etniilor conlocuitoare. După 1867, guvernul maghiar a adoptat o poziție prin care toți locuitorii regatului erau considerați o singură națiune, adică toți erau considerați unguri. Acest punct de vedere a devenit politică oficială a politicienilor și statului ungar. Ideea de „Națiune politică ungară” nu a fost însă acceptată de grupurile etnice ne-maghiare (români, slovaci, sârbi, etc.) care trăiau în regat.

Școlile fondate de biserici aveau dreptul de a educa în limbile minoritare. Aceste școli confesionale au fost înființate însă înainte de 1867, adică în circumstanțe socio-politice diferite. Clauza 38 din legea naționalităților Regatului Ungariei, din 1868, specifica faptul că școlile confesionale puteau fi închise și înlocuite cu școli fondate de comune și sponsorizate de guvern. În realitate, majoritatea elevilor din aceste noi școli fondate de commune, care erau vorbitori nativi de limbi minoritare, erau instruiți exclusiv în limba maghiară. Numărul de școli cu predare în limbi minoritare au scăzut constant: în perioada 1880 – 1913, când numărul școlilor cu predare exclusiv în maghiară s-a dublat, numărul școlilor cu predare în limbi minoritare s-a înjumătățit.

Din 1836 până în 1881, la peste 14.000 de familii de toate etniile li s-a maghiarizat numele doar în Banat.  Între 1897 și 1907, Legea Banffy şi Legea educației a lui Apponyi au întărit caracterul de întâietate a limbii maghiare.

Aceste măsuri au fost extinse și asupra școlilor confesionale și comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire și într-o limbă minoritară. „Toți copiii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris și vorbit până la sfârșitul clasei a patra”. Lucru în aparență benefic. Dar în realitate au restrâns accesul copiilor la propria cultură.

După primul război mondial, când Banatul intră în componența regatului României, minoritățile naționale au crezut de cuviință să îndrepte lucrurile în privința învățământului.

Comunitatea germană din Banat a văzut un bun prilej de a-și educa din nou tineretul în limba sa maternă. Întregul proces s-a bucurat de sprijinul Episcopiei Romano-Catolice. Membrii acesteia au înfiinţat o societate pe acțiuni numită „Banatia Hausbau”, care avea drept scop strângerea de fonduri pentru construcția noii școli. Voluntari din cadrul organizației au colectat fonduri de la germanii din localitățile bănățene.

Închegata comunitate germană din întregul Banat voia de mult timp să beneficieze de o şcoală proprie. Învăţământul de limbă germană (ca limbă maternă) fusese desfiinţat în ultimele decenii ale monarhiei austro-ungare, deşi germanii reprezentau cea mai influentă comunitate etnică din oraş. iar această carență se putea rezolva construind o instituţie nouă şi independentă, ferită pe viitor de orice ingerinţă guvernamentală. Doar că, nefiind o școală de stat, ci a comunităţii germane, statul român nu a participat deloc la finanţare. Banii au venit și din Germania, însă pe căi mai ocolite. După înfrângerea suferită în primul război mondial, prin clauze din tratatele de pace, Germaniei i se interzisese să subvenţioneze în vreun fel comunităţile etnice germane de pe teritoriul altor stat. Deci pe ascuns a venit din Germania finanţarea atât pentru construcţie, cât şi, parţial, pentru funcţionarea instituţiei. Directorul „Banatia” raspundea anual la Ministerul Educaţiei de la Berlin, pentru aprobarea bugetului.

Se vorbește și de importante sume de bani adunate prin chete de la comunitățile de șvabii emigrați în diverse perioade în America. O delegație a plecat peste Ocean, de unde s-a întors cu fonduri pentru noua școală. Astfel s-a ajuns la situația paradoxală ca și din bani americani să se finanțeze unul din cele mai importante centre educaționale germane din Europa de sud-est. Abia la două decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial această situaţie a ajuns să fie cunoscută.

Școala a fost fondata în 1925 și a fost gândită ca un colegiu care să cuprindă toate nivelurile de educație. Banatia va funcționa ca o școală orientată spre populația catolică, dar care a rămas deschisă și studenților altor culte și altor etnii dar știutori de germană. Finanțarea, construcția, forma de organizarea, materiale de instruire, precum și crearea unei școli-internat pentru a găzdui 300 de elevi, împreună cu bucătăria și sala de mese anexă, au fost realizate mai ales prin donații. Complexul Banatia a cuprins școală primară, liceu de băieți, colegiul de învățători, școală profesională pentru diverse meserii. Centrul educațional a beneficiat de mai multe biblioteci și laboratoare dotate la standarde de excepție. Au rămas consemnate unele mărturii a câtorva foști elevi, ajunși studenți în universități occidentale sau de peste ocean, ce nu au găsit acolo laboratoare performante ca cele din fostul lor liceul.

Școala beneficia și de o sală de sport ce și azi ar putea fi folosită la maxim. Dar studenții de acum sunt ceva mai sedentari. Tot din patrimoniul școlii ar fi de amintit casa de de vacanță Banatia, aflată în sudul Banatului, lângă Oravița, o vilă cu două hectare de teren, folosită ca loc de vacanțe pentru elevi și profesori.

Clădirea a fost construită după planurile de arhitecților Mathias Hubert și Michael Wolf între anii 1924-1926. Caracteristica principală este sobrietatea impusă de clasicismul stilului neo-grecesc și folosirea materialelor de cea mai înaltă calitate.

Deschiderea oficială a școlii a avut loc la 29 august anul 1926. Inaugurarea a fost însoțită de un serviciu religios săvârșit de episcopul romano-catolic Augustin Pacha.

Totul ar fi mers cât se poate de bine dacă nu se întrevedeau norii negrii ai războiului.

Din anul 1942 a funcționat aici  și liceul Nikolaus Lenau, adăpostit temporar. Chiar și prestigiosul nume de Banatia a fost înlocuit cu cel de „Liceul Prinz Eugen”. După insurecția din august 1944, școala a fost rechiziționată de Armata Roșie și transformată în luna septembrie într-un spital militar sovietic.

Facultate de Medicină

Era cunoscută situaţia sanitară precară a României în perioada interbelică. Boli aşa-zis sociale: tuberculoza, pelagra, malaria şi altele aveau mare răspândire, mortalitatea infantilă ridicându-se până la 180‰, iar cea generala pana la 20-22‰. Necesitatea stringentă de formare a unor cadre medicale a solicitat mărirea capacităţii de şcolarizare a celor trei facultăţi de medicină existente.

În decembrie 1944 a fost emis DECRETUL-LEGE nr. 660 pentru înfiinţarea Universităţii de Vest, care la 30 decembrie al aceluiaşi an, a fost semnat de Regele Mihai I. În articolul 1 al Decretului Lege, Universitatea de Vest din Timişoara cuprindea facultăţile de : Drept, Litere și Filozofie, Ştiințe, Medicină Umană, Medicină Veterinară, Farmacie şi Teologie. Iar prima dată se vorbește de Medicina de la noi din oraș în Decretul nr. 104 din 17 ianuarie 1945, semnat de Dr. Dumitru Bagdasar, ministrul sănătăţii din acea vreme, personalitate proeminentă a vieţii noastre medicale.

La deschiderea festivă a facultăţii, la 18 iulie 1945, decanul acelei perioade, Prof. Dr. Şerban Brătianu, a subliniat importanţa înfiinţării acestui lăcaş de învățamânt medical superior, vechi deziderat al Banatului. Facultatea de Medicina din Timişoara începe să funcţioneze în mod efectiv la 15 iulie 1945 cu primii doi ani de studiu: în anul I cu 412 studenți, iar în anul II cu 76. Pentru început, în actuala Casă a Studenților. Militarii ruși pleacă din clădirea școlii și din septembrie 1945 fosta Banatia devine Facultate de Medicină. Facultatea de Medicină a fost ridicată în 1990, la rang de universitate cu numele de Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș.

Iar din instituţie, indiferent de regimuri politice și nivel de școlarizare, continuă să iasă specialiști de marcă.

LĂSAȚI UN MESAJ