Banatul – cuib de viespi sau stup de albine?

1115

În sufletele bănăţenilor, Patrulaterul Dunăre-Tisa-Mureş-Carpaţi ocupă un loc special şi primordial în acelaşi timp, definit exhaustiv de Petrică Moise – ‚Ţara mea-i Banatu’ meu’. Acest etos identitar este învăluit deseori în parfumul Banatului habsburgic, ca expresie colectivă a epocii imperiale vieneze, dar şi umbrit de realitatea implacabilă a balcanismului contemporan din acest platz binecuvântat. Melancolia generală la care făceam referire nu se mărgineşte doar la involuţia culturală, manifestată prin absenţa valorilor autentice, a principiilor creştine, a manierelor, a modestiei individuale şi chiar a esteticii edilitare, ci şi la rolul (mult) redus, marginal, pe care Banatul îl ocupă în Anno Domini 2017. Acest statut nefericit se află în antiteză cu clişeul înălţător –„Banatul e fruncea” (singura opinie publică pozitivă prezentă în spaţiul carpatic) şi este totodată un motiv de frustrare pentru orice bănăţean onest.

Da, această nemulţumire bănățană persistă în pofida bunăstării personale, pentru că împlinirile vremelnice nu pot suplini optim niciodată amărăciunea neputincioasă a fiilor Banatului. Tot aşa cum starea impecabilă a apartamentului privat nu schimbă cu nimic mizeria şi lâncezeala blocului, exact în acelaşi mod, metaforic vorbind, situaţia individuală îmbelşugată nu acoperă neajunsurile şi dezordinea Banatului actual. Altfel spus, curăţenia din casă nu influenţează glodul fizic/moral al agorei, ci doar invers, lutul deplorabil din exterior murdăreşte interiorul, ori pentru îndepărtarea lui cetăţenii trebuie să acţioneze conjugat şi productiv, civismul (iubirea aproapelui) preschimbându-se subit din porunca cerească în obligaţie/necesitate cotidiană.

Însă această responsabilitate publică pare să facă loc, în sufletele unora, tendinţei egoiste de-a strânge strict pe plan profesional-familial, fără să fie interesaţi de bunul mers al comunităţii, ori chiar mai grav, de-a huli patetic Banatul care i-a adoptat/născut ca rezultat al frustrărilor identitare. Dar această aplecare bolnăvicioasă nu este doar orientală, dictată de lozincile „scapă cine poate”/„nu e treaba mea”/ „nu mă interesează Banatul”, ci şi masochistă, în esenţă, pentru cel puţin două motive reale. Primul din ele este chiar confortul personal, care, în lipsa unei solidarităţi puternice, are serios de suferit.

Astfel, absenţa inelui de centură, ce ar putea scoate traficul greu/ tranzitoriu de pe arterele oraşului, obligă locuitorii, indiferent de zona lor de origine, să inspire un aer poluat, să trăiască în gălăgie şi stres, dar şi să piardă timp, plus carburanţi suplimentari. Iar acest eşec edilitar NU aparţine doar actorilor locali/judeţeni, ci este în primul rând un efect al nepăsării colective. Da, această indiferenţă morbidă costă, dezinteresul faţă de un protest paşnic dar viguros, adresat autorităţilor locale, judeţene şi mai ales centrale este scump, însă mulţi cred cu tărie că responsabilitatea lui revine (doar) băştinaşilor, nu tuturor celor care vieţuiesc în capitala Banatului.

Tot astfel, lipsa obiectivelor strategice (spital regional, centru oncologic, maternitate şi gară  europeană), subfinanţarea aeroportului timişan, a porturilor dunărene (Orşova şi Moldova Veche), plus sabotarea navigaţiei pe Bega, afectează direct oportunităţile de dezvoltare, călătorie şi de tratament ale tuturor locuitorilor, dar puţini din cei care se vaită la colţuri de stradă/site-uri, îşi (re)cunosc culpele pentru aceste neajunsuri, vina e a altora, a politrucilor locali, judeţeni, a bănăţenilor născuţi, dar nu a lor, niciodată a lor!

Banatul

Al doilea punct ce subliniază atitudinea penibilă a celor care aleg să dispreţuiască landul bănățean, sau pur şi simplu să nu militeze pentru drepturile lui, e constituit chiar de criteriul identitar. Toţi vieţuitorii Banatului care rămân nepăsători la problemele lui, sau mai grav, îl flegmează cu zel, nu au conştientizat niciodată că reşedinţele, domiciliile, afacerile, terenurile şi diplomele lor sunt girate la Timişoara, Reşiţa, Lugoj şi implicit, dedându-se la șovinisme, îşi înjosesc singuri proprietăţile, actele de studiu&identitate şi, astfel, propriile persoane. Acest adevăr incontestabil poate fi probat foarte uşor la prima întâlnire din afara regiunii, atunci când bănăţeanului născut, sau adoptat, îi sunt adresate primele întrebări protocolare  – „de unde eşti?”, „unde locuieşti/lucrezi?” şi „unde ai studiat?”, ori defăimarea oraşelor Banatului aruncă în derizoriu diploma universitară şi, în ultimă instanţă, chiar alegerea reşedinţei, domiciliului şi-a jobului.

De altfel, logic vorbind, cine se mută benevol sau trăieşte într-o zona distrusă şi nenorocită, decât distrusii şi nenorociţii?! Dar cel mai interesant fapt este tocmai că cei veniţi să se adăpostească sub aripile binevoitoare ale Kronlandului, atunci când îşi vizitează regiunile natale, au supriza să constate că foştii conjudeţeni îi resping, sau îi privesc suspicios doar pentru că aparţin Banatului, iar această realitate revelatoare merită conturată – ei sunt ai Banatului şi Banatul este (şi) al lor! Întărind cele scrise mai sus afirm cu tărie: atâta timp cât sufletele, banii, posturile, afacerile, căminele şi destinele lor sunt în Banat, chiar fără să realizeze, au devenit oficial fii ai Banatului! Banatizarea lor a început cu primul bilet de tren, ori litru de carburant cumpărat pentru a veni la Timişoara ori Reşiţa şi astfel clepsidra a fost întoarsă, integrarea lor fiind doar o chestiune de timp, însă în acelaşi timp trebuie admis cu sinceritate că integrarea nu este un proces facil şi nici scurt, ea realizându-se integral atunci când toţi înţeleg că binele personal atârnă de binele oraşului şi-al regiunii de adopţie.

În fond, Banatul nu se făleşte doar cu fiii născuţi, ci şi cu cei înfiaţi, iar dacă părinţii fireşti au tendinţa naturală de-a arată mai multă afecţiune şi răbdare odraslelor adoptate, cu atât mai mult bănăţenii născuţi au datoria să-i accepte şi să-i iubească pe toţi românii veniţi sub stindardul Timişoarei.

Reluând expunerea, doresc să subliniez fără echivoc că prezenta tabletă nu are drept scop identificarea culpelor istorice individuale şi cu atât mai puţin să facă suma epică a protestelor relevante perorate de marii bănăţeni ai vremurilor apuse, ci adevărata ţintă a demersului este prezentarea unei schiţe dedicate blazonului regional.

Nota Bene: Banatul are şansa istorică a renaşterii, asemeni unui stup de albine ce a roit că să-şi întemeieze un nou cămin, dar în acelaşi timp poate să ajungă un cuib de viespi, plin cu ură. Centrul de greutate, puterea alegerii stă în mâinile bănăţenilor.

Marian Cristian

1 COMENTARIU

  1. Banatul meu este intr- adevar UN STUP DE ALBINE – Apis Mellifica Banatatica- blanda, cuminte, inteligenta, harnica, un bun doctor pentru fiecare dintre noi, un exemplu de conduita si viata. Stuparul Banatean un stup unde Oltenii, Ardelenii, Moldovenii, Ucraineeni, Ungurii, Sarbii, Bulgarii, Slovacii, (,,italienii”), Germanii. Banatenii isi gasesc originile si preocuparile. Fie ca fiecare sa – si aduca contributia la idealul de a fi fruncea.

LĂSAȚI UN MESAJ