Aur și cianuri în Școala Românească

1144

(Gânduri în umbra unui bacalaureat tot mai puțin căutat)

Am scris de nenumărate ori despre școala românească. Nu știu cum, ce ar trebui să se întâmple în școala românească, dar văd cum vin absolvenții de liceu la facultate și îmi este tot mai groază. Și, să ne înțelegem, nu îi blamez, fiindcă nu este vina lor. Este o defecțiune paradoxală de sistem. De sistem, fiindcă școala este o instituție ce seamănă leit cu societatea românească: fără structuri performante sau sprijin real, fără buget adecvat, mereu într-o rână, subnutrită, disprețuită de toate regimurile politice. O defecțiune paradoxală, fiindcă prăpădita noastră școală produce nu doar inepți, analfabeți și cretini, ci și — culmea! — mulți, foarte mulți absolvenți minunați, inteligenți, critici, competenți.

Nu știu dacă îi produce pentru societatea românească, dar asta e o altă prostie mereu repetată. În fond, dacă societatea românească nu știe să își țină acasă vârfurile, doar nu o să rămână aici doar în speranța unei minuni mereu amânate… Fiindcă, vă reamintesc, România nu a fost niciodată grijulie cu valorile ei: de la Caragiale, Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Brâncuși, Enescu sau Coandă până la ilustra generație a lui Eliade și Cioran, prea multe capete luminate ale României și-au luat tălpășița. Fie din lehamite, fie pentru a nu dispărea fizic.

Societatea românească nu a frisonat în fața savanților sau a marilor ei talente, nu a pus pe soclu știința de carte, ci a instituționalizat șmecheria, insul descurcăreț, „viclenia procedurală”. (Eugen Lovinescu, despre Ion al lui Liviu Rebreanu)

De peste un secol și jumătate, românii primesc, conștient sau nu, modele de reușită în viață nu din partea celor inteligenți, harnici, educați și onești, ci din partea șireților, pramatiilor, rudimentarilor, gângavilor ideatici cu tupeu și banii furați. Avem nenumărate topuri ale miliardarilor și milionarilor români ale căror averi sunt sub datoriile către stat, dar nu avem nicio carte despre românii de succes din diasporă care au plecat acolo și s-au realizat datorită școlii, datorită a ceea ce știu!

Fiecare minut de televiziune cu un Mitică Dragomir, cu un Țânțăreanu, cu un Becali, Vanghelie sau cine mai știe ce repetent bogătoc a făcut mai mult rău școlii românești decât toate computerele și atracțiile care, chipurile, distrag atenția copiilor de la carte. Fiecare milimetru pătrat de ten pe ecran al Biancelor Drăgușanu, al Monicăi Columbeanu sau al cine știe cărei purtătoare de țâțe cu sau fără crucioc este încă o cisternă zdravănă de lături peste școală.

Știu, sunt unii care cred că rolul presei nu constă în a educa, acest lucru revenindu-le familiei și școlii. O fi așa în cazul televiziunilor comerciale, dar trivializarea programelor, dacă tot e la celălalt capăt al educației, cu responsabilitatea socială cum rămâne?

În opinia mea, familia a devenit unul dintre cei mai înverșunați dușmani ai școlii.

Părinții — în majoritatea cazurilor — sunt interesați nu de corectitudinea notelor, ci de fraudarea lui, Or, fraudarea școlii începe încă din clasa întâi. Sunt presiuni inimaginabile asupra profesorilor pentru ca educația să nu fie o competiție corectă. Majoritatea elevilor fac meditații la matematică, română, fizică sau chimie fiindcă materia este multă, stufoasă și cu mult peste vârsta înscrisă pe coperțile manualelor. Parțial, asta se explică prin faptul că salariile profesorilor sunt atât de penibile încât, practic, fără meditații, nu se descurcă. Iar programa e în așa fel alcătuită încât să ceară meditații! (Apropo, ghiozdanul unui copil de clasa a V-a are peste 5 kilograme!)

Nu în ultimul rând, programul e infernal. Se fac ore după-amiaza, se cer teme, „proiecte” interminabile (o imbecilitate de temă făcută prin metoda copy-paste de către părinți!), evaluările vor să afle ce nu știi, în loc să pună în evidență ce știi, mamele se isterizează la sunetul cuvântului „olimpiadă”, astfel că, la finele clasei a XII-a îi mulțumești lui Dumnezeu dacă copilul nu e client al psihiatriei.

Cum se vede, niciuna dintre părți nu este fericită de ceea ce se întâmplă. Și totuși, sistemul merge înainte ca uns fiindcă se câștigă bani, se fentează evaluări oneste, se modifică, la dorință, ierarhii, note, criterii.

Și, ca să nu fiu atât de pesimist cum aș vrea, vă comunic o observație empirică a celor 25 de ani de catedră universitară: numărul studenților foarte buni e constant, doar că ei se pierd mult mai ușor în cohortele noilor năvăliri universitare. Și că cei foarte buni sunt tot mai buni, iar cei mai proști sunt tot mai proști! Exact asemenea raportului dintre bogații și săracii români! Bogații, tot mai bogați, săracii — tot mai săraci.

LĂSAȚI UN MESAJ