„Cei mai mari duşmani ai pădurilor sunt caprele şi parlamentarii”, spunea, prin anii ’30, ilustrul profesor universitar de silvicultură Marin Drăcea. „Caprele, fiindcă mănâncă lăstărişul şi parlamentarii, fiindcă încearcă să ia pădurile de la stat”.
Iată o aserţiune cel puţin ciudată, iată o relaţie neaşteptată faţă de proprietate pentru acea perioadă. Mărturisesc că şi pe mine m-a intrigat, mai ales că problema retrocedării in integrum a tuturor bunurilor confiscate mi se părea morală şi necesară. Numai că, de îndată ce intrăm în concret, lucrurile devin extrem de complicate, dacă nu chiar periculoase. Cum ar fi şi cazul retrocedării pădurilor, după cum probează şi un material bine documentat ce mi-a fost pus la dispoziţie, în urmă cu mulți ani, de un fost beban, Petru Foale.
Aş spune chiar, exagerând de altfel foarte puţin, că regretatul domn Foale mi-a dat spre studiu o apocalipsă cu frunze despre primejdia ca pădurile să se fărâmiţeze şi să intre în proprietatea micilor particulari sau chiar a altor proprietari cum ar fi comune, asociaţii sau instituţii. O apocalipsă, fiindcă cifrele cu privire la degradarea fondului forestier românesc înspăimântă: acum 160 de ani, 40% din actualul teritoriu al ţării era acoperit de păduri, în 1914 – 30 %, la finele celui de-al doilea război mondial – 25,1 %, iar la finele anilor ’80 – 26,3 %. (Explicaţia creşterii cu peste un procent în anii comunismului are legătură şi cu frica lui Ceauşescu de a nu mai avea vânat!)
Principala primejdie a retrocedării pădurilor se referă nu numai la tăierile sălbatice care, cum prea bine se știe, fac ravagii în România de mai bine de 15 ani. Mai sunt şi alte aspecte: imposibilitatea îngrijirii adecvate a fondului din lipsa fondurilor, imposibilitatea reparării drumurilor forestiere din aceleaşi cauze, imposibilitatea aplicării unor măsuri unitare, coerente şi adecvate în cazuri de boli sau pentru sporirea masei lemnoase.
Ca o supremă dovadă că statul poate avea mai bine grijă de pomii săi stau exemplele unor ţari europene unde proprietatea statului a crescut cu mult faţa de anul-reper 1941. Astfel, în Ungaria, a crescut cu 56 % (de la 4 % la 60 %!), în Marea Britanie, cu 33 %, în Olanda, cu 23 %. O soluţie aparte a adoptat Germania unde nu s-au fărâmiţat suprafeţele sub 500 ha. (Cifrele sunt de acum 10 ani, atenție!)
Se pare, de asemenea, că proprietatea privată asupra pădurilor – date fiind consecinţele ecologice vitale pentru glob! – nu era agreată nici de marile organisme internaţionale, dintre care chiar Banca Mondială şi FMI! Ceea ce ar putea chiar explica şi absenţa protestelor internaţionale la gestul Turciei, în 1980, de a renaţionaliza pădurile pentru a preîntâmpina o catastrofă ecologică. Sigur că putem sau nu fi de acord cu avertismentele de mai sus. Recentele catastrofe din Retezat, inundațiile sau alunecările de teren ne avertizează însă mai mult decât sever.
Cert însă pentru mine e un lucru. Dacă aş şti că voi fi pom într-o viitoare existenţă, l-aş ruga pe Marele Silvicultor al Universului să dau umbră ceva mai departe de România! Fiindcă aici copacii mor de adolescenţi şi se vând în străinătăţuri mai pe nimic, asemenea fetiţelor ce pândesc tiruri.
