„Am învăţat să fiu șef şi leneș, adică să citesc”. Interviu cu jurnalistul și scriitorul Petre Tănăsoaica

438

Ești, de câțiva ani, titularul cronicii de arte vizuale al revistei „România literară”. Scrii, de două ori pe lună, despre expoziții, artiști, cărți de artă, evenimente din lumea artelor vizuale. Prin urmare, știi ce se întâmplă în această zonă. Fă un portret, din linii… mari, al artei contemporane românești. Ce ar trebui să știe un om curios despre acest domeniu?

Aşteptam ca cineva să-mi pună întrebarea asta într-o bună zi şi să răspund, chiar aşa cum spui tu, în linii mari, la ea. Brusc m-am neliniştit numai la gândul că mi-a trecut aşa ceva prin cap. Uneori, sub altă formă, întrebarea cade concret de la te miri cine se trezeşte să-ţi verifice „autoritatea” în domeniu, sau pur şi simplu de la cineva care este chiar interesat. Pentru că aceia care sunt cu adevărat interesaţi de artă nu-ţi pun întrebări de genul ăsta despre artă, se bucură de ea când o întâlnesc sau refuză să-i acorde credit. Aşadar, interesaţi ar fi cu adevărat mai ales cei care investesc în artă, colecţionarii, ori cei care vor să-şi pună la adăpost banii de furiile financiare! Sau pur şi simplu cei care sunt îndrăgostiţi de artă…

Arta contemporană românească este, ca să ne întoarcem la întrebare, aşa cum o ştii şi tu, atât de spectaculos sărită de pe şine în căutarea clientului providenţial sau dimpotrivă, refuzându-i cu obstinaţie, cererea, încât experimentul tinde să bată  recorduri pe care numai avangardele le-au dat.

Într-o carte celebră, de pe la jumătatea secolului trecut, „Pierderea măsurii”, Hans Sedlmayr configurează întregul spectacol pe care-l trăim, poate întârziat, în România astăzi. M-aş rezuma să-ţi spun că, deşi în aparenţă nu se vede, în fapt există o mare concurenţă între şcoli. Între direcţii. Există o amprentă clujeană, una timişoreană, mai multe direcţii, cum ar fi şi normal, în Bucureşti… Și, ca să nu zică moldovenii că-i ignor, şcoala de la Iaşi are şi ea pretenţiile ei. În afară de asta, presiunea timpului şi o anumită frustrare, dată de timpul pierdut al unei generaţii care şi-a atins nivelul de maturitate înainte de ’89, i-a pus pe protagoniştii ei în situaţia de a se reinventa continuu.

Acum, ca să spulber orice iluzie că din şcolile de artă din România ies numai genii, ca să folosesc un termen vetust, pot spune cu certitudine că este posibil ca numai unul, doi cursanţi pe generaţie, mă rog, cu excepţiile cunoscute, din Şcoala de la Cluj, ca să dau un exemplu, pentru că este mai uşor de cuantificat, din care s-a ridicat un adevărat comando de elită, vor ajunge să însemne ceva pentru vreo istorie a artei româneşti, dacă va mai interesa pe cineva să scrie aşa ceva în viitor. Dar asta nu este o tragedie, marele pluton are rolul de a face patul germinativ al bunului gust public, în școli, în ateliere de creaţie imagistică, în ateliere de produs bunuri de consum. Nici nu cred că a fost altcândva altfel.

Ghenie, Nuțiu, Sida și alți eroi civilizatori ai pânzei

Cazul Ghenie este unul cu totul aparte. Tablourile acestui tânăr pictor (n-are 40 de ani) român se vând la prețuri de milioane de euro, la celebre case de licitație. Doar el și Brâncuși, dintre „ai noștri”, au astfel de cote. Ce explicație ai vizavi de acest caz? Poate fi el imitat? E o întâmplare, o excepție, sau…?

Adrian Ghenie nu este chiar atât de tânăr cum crezi tu, la vârsta lui,  Raphael îşi încheiase  demult viaţa! Ca să-ţi mai dau un exemplu, ţi-l aduc aminte pe Giorgione, plecat şi el din lume pe la vreo 31-32  de ani, dar care avusese timp să-i fie lui Tizian maestru! Pentru că tot îţi amintisem mai sus de Şcoala de la Cluj, atunci pot să-ţi spun că Adrian Ghenie a avut un mare noroc, s-a dus exact unde trebuia să se ducă. Din generaţia sa mai fac parte şi Victor Man, Şerban Savu, Mihai Pop şi încă alţii, cu succes la public şi pe piaţa de artă.

Am scris în două rânduri despre Adrian Ghenie în „România literară”, am citit tot ce se putea despre el şi despre trupa din care a ţâşnit, şi din asta se desprinde o singură concluzie: în afara talentului şi a meseriei învăţate la şcoală, băieţii ăştia ştiu şi carte! Reperele lor culturale s-au stabilizat prin metabolizarea unui volum excelent de experienţe, venind din trecutul cultural al umanităţii. Cu instrumentele modernităţii, ei citesc istoria în oglinda retrovizoare a artei. Poate suna pretenţios ce spun aici, dar un instinct acut al prezentului îl face pe Ghenie să se întoarcă într-un timp al grozăviilor, pentru că simte că nu am scăpat de ele. De aici şi succesul imens…

Odată cu lansarea proiectului „Plan B” (îmi place cum sună, are ceva rebel în formulare, ca atunci când vrei să intri în viaţa celor maturi, dar piaţa e închisă şi pui varianta secundă la bătaie!), care i-a scos pe clujeni pe piaţa internaţională, se naşte şi un model de marketing foarte eficient. Asta poate fi imitat, dar Ghenie nu, el este deja! Să nu uit să-ţi spun că în spatele lui plutonul poate creşte.

Ești legat de Timișoara și datorită faptului că aici ți-ai făcut studiile de Istoria și teoria artei. Ți-am urmărit cronicile pe care le-ai scris și nu puține dintre ele vorbesc despre artiști de aici. Are Timișoara artelor vizuale o identitate clar conturată, are o specificitate, un accent aparte? Se poate vorbi de o școală?

Înainte de a-ţi răspunde la întrebarea asta, nu pot să nu-ţi amintesc de predecesorii lui Adrian Ghenie, pictorul Corneliu Brudaşcu, redescoperit brusc şi de comentatorii – vezi că nu le spun critici de artă! – „avizaţi”, după ce o parte dintre lucrările sale din epoca realismului socialist au fost expuse la „Tate Galery”, la  Londra, dar şi de Ana Lupaş, de asemenea prezentă, chiar în aceste zile, cu instalaţii, la aceeaşi celebră galerie.

Am făcut precizarea asta pentru că voiam să pun un cap de pod între Şcoala din Cluj şi cea din Timişoara, unde au lucrat artişti proveniţi din prima. Nu mai este cazul să amintesc despre experimentul „111”, lărgit apoi în gruparea „Sigma”. Despre ei s-a scris mai mult decât despre oricare altă  mişcare din România.

Există, însă, o direcţie prea puţin exploatată la nivelul valorificării critice, care a venit pe direcţia Romul Nuţiu, provenit şi el tot din şcoala clujeană, dar cu un popas semnificativ în atelierul lui Ciucurencu, la Bucureşti. O serie de artişti timişoreni s-au format în atelierul acestuia, la clasa lui, a lui Nuțiu. Îl amintesc aici pe Cristian Sida, în opinia mea la fel de valoros ca şi Adrian Ghenie, un artist cu o rezervă de inventivitate surprinzătoare; poate oricine verifica de câte ori s-a resetat în ultimul deceniu. Atracţia lui câtre figurile – compresate de presiunea timpului, parcă – lui Giacometti, l-a întors dinspre gestualismul de tip Jackson Pollock, a evoluat în mod straniu către o combinaţie de figurativ impăstat de o aparentă ţesătură… gestualistă, astfel încât timpul pare să înghită fiinţa umană şi să-i întoarcă privitorului doar desenul unei treceri prin el, cu toată încărcătura tragică  provocată de pierderea identităţii.

Dacă o să am vreodată timp destul, tare mi-ar plăcea să scriu despre acest traseu al artei timişorene, schiţat doar aici… Îl mai amintesc pe prietenul meu Călin Beloescu, un artist de o sensibilitate barocă, ucenic, în modernitate, al lui Rubens, şi mulţi alţii… Ca să nu-i supăr, pentru că nu-i amintesc aici, îi rog pe cititori să caute cronicile despre ei pe sit-ul revistei „România literară”. Mai trebuie să spun că, din păcate, nu exista nici o istorie, măcar a şcolilor de artă, darămite una, in integrum, despre arta modernă şi contemporană românească! Şi, deci, nici traseul acesteia nu poate fi urmărit cronologic.

Şi cu asta, completez răspunsul şi la prima întrebare, referitoare la un portret în linii mari al artei româneşti de azi. Institutul de Istoria Artei, de pe lângă Academia Română, ar fi avut datoria să facă asta, aşa cum au toate ţările civilizate ale Europei; lipsită de un asemenea instrument, adică de o istorie a artei contemporane româneşti, critica de artă este, la rândul ei, suferindă.

Frica și plăcerea – amestecul perfect

Tu ești un caz de prezentat la cursuri despre… tenacitate. Sau despre “cum să ne turăm la maximum în scurta noastră viață”. Sau cum să ne urmăm pasiunea. La puțin sub 50 de ani te-ai apucat să faci o a doua facultate, la câteva sute de kilometri distanță de orașul în care trăiești, Râmnicu Vâlcea. Ai stat aici, la Timișoara, ai făcut naveta, vreo trei ani, la un moment dat ai fost coleg mai mare cu un an chiar cu fiul tău. Acum te pregătești să-ți susții teza de doctorat în Arte vizuale. Petre, care a fost motorul acestei povești? Dar… combustibilul care a împins-o înainte?

Nu-mi prea place să vorbesc despre mine, să divulg secrete, dar dacă tot am acceptat interviul acesta, spun cât pot să spun, mai bine zis, varianta cea mai simplificată a acestei mult prea banale vieţi prin care am trecut şi în care încă mai sunt. Apropo, mi-am schimbat buletinul şi se pare că este ultimul pe care-l dă Starea Civilă din România la vârsta mea. Până când crezi că i-au garantat valabilitatea? Până în 2076! Prima dată am râs, după care m-a apucat de gât o tristeţe infinită. Dacă aş mai avea timpul ăsta în faţă, aş relua fiecare resetare pe care am făcut-o până acum şi aş duce-o la perfecţiune!

Aşadar, după rătăciri prin diverse ocupaţii şi treburi, am zăbovit aproape opt ani într-o bibliotecă. Acolo am învăţat să fiu șef şi leneș, adică să citesc, pentru că altceva nu ştiam să fac din postura de şef. Apoi m-a apucat brusc frenezia intrării în contact cu lumea, am zis că meseria mea de acum încolo trebuie să fie cea de jurnalist. Mi-a dat atât de mult şi mi-a luat atât de mult treaba asta, încât acum, după aproape treizeci de ani, am vaga senzaţie că lumea nu-mi mai poate arăta nimic. Şi n-o spun din blazare, cât dintr-o gravă neputinţă de a-i opri într-un lucru bun mecanismul mişcării.

Într-un moment de criză – depresia îmi dădea târcoale cu largi volute – am zis să n-o las să mă găsească acasă. De  câţiva ani, îmi spuneam că trebuie să unific în ceva toate lecturile mele, experienţa de viaţă, şi nu scrisul mă putea salva. Am pus în geamantan cărţile din bibliografia pentru admitere la Istoria artei şi am pus ochii pe Timişoara. Era o secţie nouă, intuiam experimentul, mă interesasem  ce fel de profesori voi avea… şi am plecat cu fiul meu într-un concediu de lectură în Italia, într-un loc rupt din Evul Mediu Timpuriu…

S-au întâmplat exact lucrurile pe care le ştii deja. Pe fiul meu l-am persuadat foarte uşor, voia să facă istorie. De ce istorie şi nu istoria artei, i-am zis? I s-a potrivit mănuşă, a fost un student excelent la Edinbourgh şi apoi la York, unde şi-a luat masterul. Lucrează la Londra într-o companie de intermediat artă între jucătorii de pe piaţa instituţională şi-şi pregăteşte proiectul pentru admitere la doctorat. Pe lângă cei câţiva prieteni cu care mă găsesc pe acelaşi platou de dialog, polemic sau de corectare a dezbaterilor, el este un partener excelent, abia dacă ţin pasul după el. Înţelegi acum de ce am plusat până în doctorat?

O să fiu, probabil, dacă ai mei mă vor duce la locul de veci din satul părinţilor mei, cel mai deştept mort din cimitir! Până atunci, mă pregătesc să-l transform pe cronicarul de artă în cel mai înjurat critic de artă; şi nu de artişti, ci de critici, pentru că tema tezei mele de doctorat la ei se referă.

Orice scriitor, iar tu ești și asta, scrie o carte. Sau, măcar, visează să scrie una. Două, trei… La ce visezi?

Nu visez decât la un singur lucru, că voi avea suficient timp să duc la capăt proiectele aflate în şantier. Cele câteva cărţi care se pot închega – cred că două sau trei – din însemnările de până acum despre artă, o colecţie sau două a cronicilor cu ilustraţiile aferente, să termin teza de doctorat, să fac studiul despre Şcoala Nuţiu şi apoi punem punct capitolului aceasta.

După cum vezi, folosesc pronumele imperial, dar tu să n-o iei aşa, pentru că vorbesc în numele inşilor pe care i-am asuprit în mine, deci este vorba de un plural! Îmi mai trebuiesc trei ani să scriu cele trei romane pe care le duc în cap de ceva timp. O mie de pagini nu sunt un Everest, poate altfel ies de sub molozul presei cotidiene. N-am experimentat asta până acum şi mă îndemn să am curaj. În total, deci, mi-ar mai trebui patru ani şi, după asta, dacă mă mai îngăduie pământul, o dăm pe poezie. Asta e tot!

Totuși, răspunsul cel mai bun la întrebarea ta despre ce combustibil aş folosi: cred că frica de a pierde toate aceste lucruri e un fel de kerosen atât de bun, încât face un amestec perfect cu plăcerea dată de şansa de a mă fi născut și a mă întâlni cu o atât de uluitoare lume. Aşa ceva trebuie împărtăşit, nu?

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ