Am fost la mare…

3492

Ultima  dată  am  văzut  apa  aceasta  „nemărginită”  în urmă cu peste  treizeci de  ani. Sub raport istoric se intrase în perioada finală sau „terminală” (sinistră formulă) a „Epocii de Aur”. Se duseseră, în jos, pe tobogan, multe…

Primii s-au urâţit la faţă, rămânând aproape fără grai, feluriţii activişti, pe urmă s-au prăbuşit de sus, unde se căţăraseră să strălucească, lozincile, promisiunile de fericire, de victorie a nu ştiu cărui tip de societate, mai apoi s-a înteţit dansul prăvăliilor goale, al apartamentelor reci, al întunericului iscat în plină zi. Se urâţise şi Secretarul General, slăbise, arătând de parc-ar fi venit după un regim alimentar din Coreea de Nord.

Şi eu totuşi, în acest decor, făcând cu trenul, cu întîrzieri cu tot, aproape o zi şi o noapte, mă dusesem la mare. Mi s-a înfăţişat acolo o lume pe care o cunoşteam, doar că ceva mai relaxată şi în austere costume de baie. Totul în jur era modest şi posomorât. O notă aparte făceau copiii axaţi pe două „distracţii”, bălăcirea în apă şi edificarea castelelor de nisip. În fapt, atunci, cu iubiri publice forţate, cu hăuri de lucruri neadevărate, totul era construit pe nisip. Nu peste multă vreme, însă, pe fondul nepăsării valurilor mării, ceva a explodat şi „Epoca”, cu tot decorul ei, s-a făcut praf şi pulbere. Esenţa însă nu, din ea rămânând în continuare destule…

În vara aceasta, iulie, 2016, după atâta putere de ani, am fost iarăşi la mare. La „Marea cea Mare”, cum o menţionase îndepărtatul voievod Mircea în documentele sale. Ce mi-a fost dat să văd?… Un popor român într-o amplă desfăşurare a straturilor sale sociale. O mare expoziţie de fizionomii şi trupuri.

Cei mai de jos, veniţi ca şi mine cu trenul, erau cei mai mulţi. Pe plajă se manifestau liniştiţi, ca şi găinile care ciugulesc orice. Păreau a fi conştienţi că, totuşi, anumite drepturi au, se întrezărea în cazul lor începutul unui proces de  solidificare a demnităţii, de conturare a unei personalităţi capabile să respingă anumite abuzuri, umilinţe. Altfel, figuri de oameni mai degrabă simpli, cu trăsături ce aminteau de prânzurile luate la grămadă prin cantine, apropiaţi de muzica populară şi postul PROTV. Ca locuri de baştină, posibil, judeţele Ilfov, Olt, Gorj, Bacău, Teleorman.

Urmau, la un nivel ceva mai ridicat, „mijlociii plajelor”. Dacă nu cei mai numeroşi, oricum cei mai supărători. Cum e mai  prost, categoria „între şi între”. Pe chipurile „doamnelor”, nu puţine  supraponderale şi chiar mai mult, îşi făcuseră deja loc diferitele faţete ale aroganţei, de la îngheţul fizionomic şi diversitatea unguentelor până la economia  de vorbe şi ochii ascunşi sub fumuriul ochelarilor de soare. Copiii aparţinători categoriei, expansivi, uşor obraznici, viitori profesionişti ai tupeului. Soţii sau ce  vor fi fost, în acelaşi ton, unii mai în vârstă, foşti tovarăşi, cu adieri socialiste pe chip.

În sfârşit, ajungem şi la „vârfuri”, cu siguranţă nu la cele mai înalte dar, totuşi, vârfuri. Aproape toţi purtători ai unei aroganţe, ai zice, moştenite de undeva de sus, din moşi-strămoşi. Totul părea să le miroase rău, indiferent unde s-ar fi aflat, privirea le trecea „dincolo”, peste capetele şi freamătul mulţimilor Şi aici categoria „foşti tovarăşi cu funcţii de răspundere” era prezentă. Sunt uşor de recunoscut, greţoşenia figurilor îi trădează. Chiar îmi venea câte unuia să-i spun… ”Ia mai lasă mutra asta de „occidental distant” la o parte şi spune-mi de câte ori ai zis umil, în „Epocă”, „Mult iubite şi stimate”…

Dar, pe încheiere, să nu fim răi, caustici, cu lumea. Paşi înainte faţă de perioadele „Gheorghe”, „Nicolae”, s-au făcut. N-am mai văzut în ambianţa mării, alcoolicii tipici socialismului, îmbătaţi cu toxine, rom, coniac „Dunărea”, rachiu de drojdie, ceva mai înainte „secărică”, „te zăresc printre morminte” şi nici n-am mai asistat  la certuri pentru „băgatul” în faţă, la o coadă de bere.

Mircea Pora 2În schimb ceva m-a întristat. Am învăţat la istorie, era obligatoriu, am auzit pe diverse canale, tot obligatoriu, că românii, de felul lor, sunt generoşi, atenţi, sărind pentru cel aflat în necaz. Chiar în ziua plecării, îmbrăcat, gata de drum, deci vestimentar onorabil, la baza unei scări, dintr-o neatenţie, m-am împiedicat şi am căzut. M-am lovit zdravăn cu capul de o scară de beton ceva mai de sus. Rapid, masiv, sângele din nas a început să-mi curgă. Patru  persoane, „domni şi doamne” au trecut pe lângă mine, prăbuşit acolo jos, dar nici una nu s-a oprit să mă întrebe… ”Ce-i cu dumneavoastră, domnule sau chiar tovarăşe?”… Până la urmă un chelner de la o terasă mi-a adus nişte şerveţele şi încet, încet mi-am revenit. În ceea ce priveşte trenul Mangalia-Timişoara, la fel, o noapte şi aproape până la prânz, a doua zi.

P.S. La Olimpiadă culegem ce-am semănat. Cu improvizaţii, vrem medalii. Gata şi cu gimnastica. I-am demonizat pe Bellu şi Bitang. În loc de medalii, să citim cartea Mariei Olaru.

S-a petrecut din viaţă şi Regina Ana. Plânsete pe posturile de televiziune. Dar familia Regală am fi putut-o readuce „ACASĂ”, din anii 9o. N-am făcut-o. Ne-a plăcut Iliescu cu „ai săi”. Să nu ne mirăm că nu ajungem niciunde dacă ne ducem la gară după ce trenul a trecut…

LĂSAȚI UN MESAJ