Am fost „la greci”…

374

Formularea e popular corectă căci, deşi intrasem între fruntariile statului Grecia, eu, în realitate, nu fusesem acolo. Căci a fi, cu adevărat, în Grecia, presupune să nu te exprimi prioritar prin sacoşe, articole de plajă, condiţii de cazare ci să-ţi deschizi într-un mod cu totul aparte sufletul, inteligenţa, sensibilitatea pentru a reuşi să te apropii cât de cât de cele date lumii de acei vechi greci despre care acum se mai pomeneşte fie prin manualele de şcoală, tot mai puţin citite de elevi, fie prin tratatele savante citite şi ele tot de savanţi. Căci oamenii aceia, puţini la număr, s-au uitat în jur, s-au mirat de ce văd, au făcut tot posibilul să înţeleagă ce e natura, ce e viaţa, care e destinul omului şi, pe ansamblu, rosturile sale. Astfel, au măsurat, au inventariat şi categorisit, au înlocuit haosul cu cosmosul, au dat definiţii, au creat concepte, s-au întristat cu privire la destinul uman, au râs de ceea ce tot omul e capabil să facă în scurta lui viaţă. Au creat supraputerea zeilor, ideea de nemurire, chinurile infernului dar sub toate acestea se afla omul cu poftele, patimile, inteligenţa, nu arareori cu frumuseţea lui sufletească. Au construit durabil, frumos, original, au dat legi, s-au organizat în „oraşe-state”, apropiindu-se chiar de ideea de democraţie.

Dacă te duci în Grecia fără a fii atins de toate acestea sau altele de acelaşi soi, atunci ai fost doar „la greci” de unde te-ai întors cu un sac de poveşti şi impresii care se pot relata la orice colţ de stradă. Nu mă pot lăuda cu faptul că aş fi fost în Grecia pentru că la cele menţionate mai sus m-am gândit foarte puţin. Am luat cu mine un mic dicţionar mitologic, dar aproape că nu l-am răsfoit. Doar atunci am putut puţin să „visez că sunt grec” ( vers a lui G. Călinescu din poezia „Eu sunt grec”) când, apropiindu-ne de punctul terminus al drumului, am remarcat un sol cu vegetaţia mai săracă, arbori cu frunze ascuţite tipic zonelor calde, palmieri, livezi de măslini. Acest peisaj, mi-am zis, a fost şi atunci când Pericles şi Phidias, dar nu numai ei, făcuseră Athena frumoasă.

Dar după această rapidă pierdere în vis a trebuit să-mi revin căci, din cauza lungilor ore de autocar, mi se umflaseră picioarele, simţeam junghiuri în spate, mă luase o sete ciudată, de nepotolit, mai trebuia odată, înainte de ajungere, să oprim pentru o „toaletă”, în nu ştiu ce parcare. Treptat am lăsat-o baltă cu Grecia cea veche şi am revenit pe portativele realităţii. Deci, cu o bună companie timişoreană, „Normandia” scria pe autocare, am fost „la greci”. Paralia, o staţiune de tip occidental, animată, în fapt un oraş, cu mult alb în construcţii, cu Marea Egee la doi paşi. Cazare bună într-o vilă, în cameră confort, curăţenie, linişte, toate cele funcţionând. Cum spuneam, marea la doi paşi… Pe plajă, multă lume, sârbi din abundenţă, recognoscibili după chipurile patrate, cu linii simple, dar şi alte naţionalităţi. În tot acest furnicar, oricine îşi putea găsi un loc fără a declanşa mormăieli potrivnice sau priviri piezişe. Deloc mitologici, ba din contră, extrem de tereştri, printre oamenii lungiţi pe pături sau șezlonguri, circulau negrii oferind curele, fulare, prosoape, fluiere şi cu aceeaşi frecvenţă şi cei care, de pe tăvi duse într-o mână, ofereau crofne, bucăţi de ciocolată, cafea, băuturi răcoritoare. De pe muntele Olimp, Zeus le observa pe toate acestea şi, la răstimpuri, şi le nota într-un jurnal. Staţiunea, pentru a-i întregi chipul, era plină de prăvălii deschise până la ore târzii. Tot aşa şi restaurantele, mai mari, mai mici, cu preţuri accesibile şi pentru punga turistului mai modest.

În anumite momente, mai ales seara, când animaţia era în toi şi intuiam că e de mult aşa, m-am simţit blocat, cu stări de mirare, de parc-aş fi venit dintr-o încremenită, friguroasă ţară socialistă. Greu de debarasat de „fostele decenii”. În loc să mă interesez de urmele vreunui templu, altar de rugăciuni, am făcut ureche lungă şi am aflat unde se mănâncă cel mai ieftin, şase euro, trei feluri de mâncare, locantă frecventată exclusiv de români. Venind din România am hotărât ca pentru şapte zile să iau o pauză de români. N-am văzut în staţiune şi zău că am fost atent la asta, cârduri de romi, cerşetori, oameni beţi pe mijlocul străzii sau în restaurante, indivizi cretin-agresivi, copii râzgâiaţi, insuportabili. Cam asta, în linii mari.

Dar era să uit, am fost şi la o „seară grecească”. Ea s-a transformat curând în una „românească”, iar restaurantul în cantina „Timpuri noi”. Parcă se sărbătorea îndeplinirea cincinalului în „patru ani şi jumătate”. Pe drum, şi la dus şi la întors am străbătut parţial, Bulgaria. Multă pădure, care făcea bezna şi mai beznă, izolare, tăcere, realmente un teritoriu al haiduciei. Într-o benzinărie, în ţara vecină, în inima nopţii, nebăgat în seama de turiştii cu picioarele umflate, un câine rebegit. Părea să fie de la noi, cu o frontieră trecută fraudulos. M-am apropiat de el şi l-am întrebat „Ce mai faci, Boris? I-am dat o parte din sandwichul meu care într-o secundă a dispărut între dinţii lui. Acesta a fost cel mai important eveniment „de la bulgari”…

1 COMENTARIU

  1. Pana la urma ati avut noroc „la greci”, pentru ca nu ati avut de a face si cu „faimosii” turisti germani. Eu am avut parte de ei mai demult, tot in Grecia, am fost „colegi de hotel”. Se comportau de parca ar fi scapat recent dintr-un lagar sau de la puscarie, nu a fost zi fara se imbete pulbere si fara sa racneasca unul la altul in limba lor spurcata, fara galagie si fara cantecele lor cretine, parca era Oktoberfest spre final, cand toti sunt turtiti de tot de prea multa bere. Isi dadeau aere de superioritate mai ceva ca tiganii manelisti de pe la noi, de parca toata lumea era a lor. Niste tigani inputiti. Si nu a fost un caz izolat: si-au dus „obiceiurile turistice” pana in Mexic, dupa cum mi-a relatat o cunostinta ce a vizitat acea tara si care, din nefericire, s-a „bucurat” de vecinatatea lor.

LĂSAȚI UN MESAJ