„Am considerat că simplitatea aduce noutate”. Interviu cu scriitorul Petre Stoica

296

Petre Stoica (născut la 15 februarie 1931, la Peciu Nou, județul Timiș – decedat la 21 martie 2009, Jimbolia, județul Timiș) este un poet, traducător, publicist, colecționar de presă și bibliofil român, considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară. A fost unul dintre întemeietorii spirituali ai „generației 60” alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu, Vasile Gordu.

 

De zeci de ani sunteţi un insomniac. Vă provocaţi, deseori, somnul cu “Diazepam”…

Aş zice că acuma dorm…

Până la ce oră staţi noaptea?

Cam până la unu. Dar chiar azi-noapte mi s-a întâmplat o chestie groaznică, rar mi se întâmplă aşa ceva: m-am culcat la ora unu fără un sfert şi m-am trezit la trei. Şi tot aşteptam să sune ceasul ora şapte. Nu se lumina… Când m-am uitat mai bine la ceas: patru. M-am sculat, am fumat două ţigări, am citit un articol din ziar, m-am culcat la cinci jumate. La şapte m-am trezit. Ce se întâmplă: duminica nu prea mă mişc, iar noaptea dinspre luni dorm prost. Aveam şi o stare nervoasă, ştiind că azi trebuie să mă duc în zece locuri, cu diverse probleme. De regulă, mă culc la unu fără un sfert şi la şapte mă trezesc. Apoi, după – amiaza, mă culc la două jumate şi dorm cam un ceas şi jumătate. Ăsta-i tabietul…

Intrarea în noapte vă ajută scrisului?

Nu, nu mai am spor noaptea. Înainte, numai noaptea lucram. Sigur, noaptea creionez. Versurile, bunăoară, aşa, într-o stare de nebulozitate… Dar dimineaţa am spor. Seara, mai mult citesc.

Vă mai aşezaţi la masă să scrieţi cu program, să vă construiţi cărţile, sau ele se închegă poem din poem?

Poem din poem. De obicei, făceam un volum dintr-un foc. Ultimul, “Insomniile bătrânului”, e făcut în două ierni, dar, totuşi, e unitar. Cei care au citit cartea spun că e bună. Cineva, o femeie mai în vârstă, a deschis-o şi a nimerit la poezia aceea cu mama, şi m-a rugat să o citesc. Mie poezia respectivă mi se pare prea liricoidă…

Dar nu trebuie să fie poezia şi lirică?

Asta am vrut să spun: e un exces acum de poezie scârţâită şi neapărat teribilistă. Nu ţi se pare? Ştii că cei care au teoretizat poezia asta, care se opune cititorului, de la Ezra Pound, la Gottfried Benn, nu au aplicat teoria. În afară de “Cantos”… Dar poeziile frumoase ale lui Pound rămân cele lirice. Trebuie să se opună cititorului… Hai, domnule, să fim serioşi! Timpului trebuie să i se opună. Toată marea poezie s-a opus timpului. Contemporanii nu au înţeles-o. Întotdeauna este un divorţ între evoluţia civilizaţiei tehnice şi… Uite, de exemplu, clonarea. Îl miră pe om, dar nu îl afectează.

Poate să fie clonarea o temă poetică?

Orice poate să fie o temă poetică. Şi despre Stalin poţi să scrii o capodoperă, dacă ai găsit formula şi eşti convingător. De la Baudelaire încoace nimic nu este tabu pentru poezie. Nimic! Dar nu ştiu ce se întâmplă: poeţii de azi prea seamănă între ei. E o scrâşnire în jocuri mai mult grafice…

Cred că ţine şi de a anumită vârstă. Patina personală se capătă şi în timp. Mă gândesc chiar la poezia dumneavoastră.

Făcând eu ordine printre hârtii, am dat de nişte notaţii, de jurnale de prin ’68. Lucruri foarte haioase, cu Nichita… Păcat că au goluri, cum îmi notam şi eu. Sunt însemnări simple, uitasem de ele şi sunt un metru cub. Vroiam să spun că aşa cum a fost, prost, bine, eu m-am diferenţiat de ceilalţi. Ei au făcut întotdeauna apologia poeziei abstracte, a poeziei de idei, de parcă poezia n-ar fi ea în sine de idei. E o tautologie. Nichita îmi spunea, acum nu ştiu cu câtă sinceritate, că mă invidiază foarte tare că eu pot să scriu simplu şi el nu poate.

Simplitatea venea şi dintr-un mod firesc de a fi?

Era şi o chestie programată de mine.

 

„Călinescu, să mă ierte Dumnezeu, nu a avut gust pentru poezie”

 

Eu cred că modul în care îţi trăieşti viaţa îşi pune amprenta asupra a ceea ce scrii. Nichita Stănescu era un om teatral, era un om al spectacolului. Spectaculoasă şi teatrală este şi poezia sa.

Nichita, cum ţi-am spus odată, scria foarte greu. Idealul lui a fost să ajungă cât Labiş. Mie mi s-a părut o prostie. I-am spus: Cum, mă, când tu ai un alt limbaj poetic, o altă educaţie poetică? Labiş este un anacronic, cum visezi tu asemenea aberaţii? A, poate popularitatea lui o s-o ai… Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Nichita făceau apologia barbismului, a poeziei abstracte, ermetice. Iar această apologie a fost uşurată odată cucerit spaţiul cosmic. Estetica marxistă, care se îmblânzise cu timpul, permitea şi ea. Cântând explorarea spaţiul cosmic, fireşte că lucrezi cu noţiuni abstracte. Asta le-a venit ca o mănuşă. În acelaşi timp, se făcea apologia construcţiilor. Fapt ce mi-a convenit mie mai mult. A apărut elementul uman. E drept că această predispoziţie a mea era foarte încurajată de stelişti, care au şi enunţat teoria cotidianului în poezie, teorie modernă şi necultivată în România. Adevărul este că nici astăzi critica română nu are apetenţă pentru poezia pe care o fac. Am descoperit un articol al lui Marin Mincu care spune că critica noastră nu are gustul format pentru aşa ceva. Abia mai încoace, în anii ’80, s-a mai schimbat ceva. Critica noastră a rămas ancorată în modelele interbelice. Pleca de la Călinescu, care, să mă ierte Dumnezeu, dar nu a avut gust pentru poezie. În afară de clasici. Mai trebuie să spun ce tâmpenii a scris despre Bacovia? El scrie frumos, dar judecăţile lui de valoare…

Cât contează opinia unui critic pentru un scriitor de… ficţiune?

Contează enorm! Bunăoară, fără Paul Georgescu nu ştiu ce destin avea Nichita. L-a susţinut morţiş. Şi a pus şi echipa să o facă. Or, asta contează enorm. Intri în conştiinţa publicului. În momentul în care se scrie tot timpul elogios despre tine ai alt elan. Vorba lui Nichita: Mă, nu simţi că după ce ţi-a apărut o carte şi te laudă cineva te apucă o poftă de a scrie? Zic: ba da! Nu ştiu dacă astăzi critica mai are importanţă, dar atunci a avut una teribilă. Pot da şi exemple. Uite, Vlahuţă. A fost impus de gaşcă. El nu mai e citit, dar există în conştiinţa oamenilor. Ia spune-i tu profesorului cutare că Vlahuţă e o nulitate, că îţi dă cu ceva în cap. E în dicţionare…, e peste tot. Şi e ilizibil! Iar despre unul ca Magheru – să vezi ce poet interesant! – aproape că nu ştie nimeni.

A existat vreo cronică la una dintre cărţile dumneavoastră care chiar v-a determinat să vă apucaţi de un volum nou?

La “Pietre kilometrice” a scris Matei Călinescu o cronică foarte frumoasă, dar el a fost atent la ce a spus Baconsky. Matei a prins cuvintele lui Baconsky şi a făcut, la câteva zile, o cronică foarte elogioasă, care a apărut în “Gazeta literară”. Pe vremea aceea cărţile erau citite. Toţi poeţii citeau. Se tipăreau şapte, opt, nouă cărţi. Acum vin aşa…, la metru cub. Acum, cronica literară şi-a pierdut complet din importanţă. Rămâne pentru propria ta statistică, de scriitor. Înainte, dacă erai pomenit într-o revistă, însemna mare lucru.

S-a întâmplat, totuşi, să aveţi parte şi de cronici negre…

Mie mi-au apărut “Poeme” în 1957, dar eu nu mă pregătisem să public o carte. Ce s-a întâmplat? A venit un val de liberalizare, care a fost de scurtă durată, iar editurile nu aveau nimic în portofoliu. Eu publicasem în “Steaua” şase poezii, simultan cu altele în “Tânărul scriitor”. M-a întrebat Vulpescu, care era redactor la secţia de poezia a ESPLA: Nu îmi aduci un volum de versuri? Am zis: gata! Graba mea. A apărut, iar toată lumea a zis: A, uite, în sfârşit un volum apolitic. Eu trecusem de la o formulă suprarealistă la un simplă. Am considerat că simplitatea aduce noutate. Am fost lăudat, a scris despre mine Ion Rotaru… Dar a avut loc contrarevoluţia din Ungaria, în ’58, şi imediat la noi a fost o reacţie ideologică. Eu am fost descoperit şi de faptul că, esteticeşte, cartea mea nu era consolidată, am mai spus-o. În plus, era de bon ton să se găsească exemple negative. M-a înjurat Baranga, m-au înjurat diverşi… Venea la mine Sabin Bratu, eu eram corector, mă înjurase în “Scânteia”, şi îmi cerea ţigări. I-am spus: otravă, nu ţigare, îţi dau! Nu era o revistă, de la “Foaia vitelor de pripas”, până la nu mai ştiu care, unde să nu fiu înjurat. Veneau prieteni, ţi-o jur, şi-mi spuneau: Petrică, mi-au trasat sarcină de partid să scriu rău de tine. Bă, îi spuneam, scrie. Ce-o fi o fi. A fost foarte greu şi au trebuit să treacă şapte ani ca lucrurile să se schimbe.

Cine v-a susţinut în toată perioada asta?

Morţiş, m-a susţinut “Steaua”. Am fost publicat consecvent. Chiar a apărut o notă în “Scânteia”: Până când îl mai publică “Steaua” pe Petre Stoica? Dar pe cei de la „Steaua” îi durea în cur.

De unde independenţa asta a revistei clujene? Şi ea apărea tot în România. Era numai meritul lui Baconsky?

Atunci, contau foarte mult bisericuţele. Baconsky avea aliaţi puternici în Paul Georgescu”, “Gazeta literară” şi “Contemporanul” lui Ivaşcu. Mai avea susţinere şi sus, la C.C., până când l-au debarcat pe Miron Constantinescu. Pe vremea aceea dacă un număr de revistă întârzia să apară era un lucru fenomenal, însemna că s-a întâmplat ceva. Îmi amintesc, avea Matei Călinescu o poezie, “Moartea hoinarului”, care trebuia să apară în numărul din februarie, ’59, cred. Mi-au spus şi mie la telefon, eu eram la Bucureşti, că sunt probleme cu poezia lui Matei, pentru că avea în titlu cuvântul “moarte”. Baconsky nu era în ţară. Iar revista nu apărea din cauza cenzurii. Când a venit, Baconsky s-a dus la Leonte Răutu şi i-a spus: Tovarăşu’, este această poezie a lui Călinescu împotriva socialismului? Nu este, a spus Răutu, care erau un pervers. Îţi vorbea de libertatea creaţiei, trăgea un sertar şi îl scotea de-acolo pe Baudelaire şi îţi citea din el. Ca după aceea să îţi dea în cap. Revista a apărut prin iunie. Pentru că steliştii n-au vrut să scoată o poezie! De ce să facă anumite concesii? Revistele de provincie aveau un regim cu mult mai dur decât cele din Bucureşti. Era cenzura locală, cenzura lui Beniuc şi instituţia de profil din Bucureşti. Prin toate trei trebuia să treacă un număr ca să apară. Iar dacă erau probleme, ajungea şi la Comitetul Central. “Steaua” era într-o veşnică întârziere. Să revin. Baconsky mă considera creaţia şi omul lui. Într-o vreme nici nu mi-a dat voie să public în alte reviste. Îmi spunea: Eu te plătesc foarte bine, dar numai în “Steaua” te rog să publici. Era un principiu cultivat şi în perioada interbelică. Petroveanu, prieten bun cu Baconsky, mi-a făcut o cronică negativă la “Poeme”. A scris ceva de genul: Ce tot face caz prietenul meu Baconsky de modernitatea lui Petre Stoica, când el, de fapt, e un tradiţionalist? M-a comparat cu Coşbuc, şi asta m-a durut cel mai tare. Dar tot Petroveanu mi-a făcut la “Pietre kilometrice” o cronică ultraelogioasă. Cartea asta a făcut o vâlvă formidabilă şi n-am înţeles nici azi de ce.

 

„Generaţia mea nu bârfea”

 

Era şi un context aparte, apărea o nouă generaţie literară.

Da, nici măcar cei de la “Luceafărul”, duşmanii lui Baconsky, Dan Deşliu, Mihu Dragomir şi Tomozei, nu mă mai înjurau. Şi ei nu m-au iertat mult timp…

Tomozei nu era prieten cu Nichita Stănescu? Nichita nu era prietenul dumneavoastră?

Trebuie să povestesc următorul episod. Venem, cu Nichita, pe Calea Victoriei, ca să luăm troleibuzul, să mergem la mine. Eram singur, nevastă-mea era cu copilul la Craiova, dormeam la mine. În dreptul Palatului Cantacuzino, îl văd pe Tomozei salutându-se cu Nichita cu mult entuziasm. Eu am rămas surprins şi l-a întrebat pe Nichita: Tu eşti prieten cu ăsta? Până treci puntea te faci frate cu dracul, mi-a răspuns el. La început, şi eu am fost în relaţii amicale cu Tomozei, dar am aflat despre el multe mizerii. A plâns la moartea lui Vâşinski… Incredibil! După Revoluţie, l-am invitat să publice în “Dreptatea”, plăteam bine, mai bine decât revistele literare. A publicat două poezii, mi-a mulţumit şi i-am spus să vină să-şi ia banii. Nu a venit şi nici poezii nu mi-a mai dat. A fost atenţionat… Ca dovadă ca a şi eşuat la “Literatorul”.

Aveaţi un susţinător în Baconsky. Dar colegii de generaţie, prietenii de aceeaşi vârstă cum reacţionau la presiunile care se făceau în jurul dumneavoastră?

Noi am fost un grup. Aveam trei locuri de întâlnire, trei… sedii. Unul era pe Gutenberg, la 16A, la etajul şase, o cameră de mansardă foarte îngustă. Aici veneau Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, care a şi dormit doi ani cu mine în cameră, soţia nu a suportat condiţiile alea, aveam şi copil pe care îl afumam…, Modest Morariu, George Radu Chirovici, care s-a dovedit, până la urmă, un superticălos, Eugen Mihăiescu, actualul consilier prezidenţial, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, care a venit mai târziu. Iar peste drum, pe Pictor Stahi, cam la un kilometru, într-o pivniţă, locuia Grigore Hagiu. Alt sediu al nostru. Era şi acolo foarte strâmt, iar Grigore de multe ori trebuia să doarmă pe jos, pentru că avea doi abonaţi permanenţi: Pavel Aioanei, care era non-stop beat, şi Vasile Gorduz, marele sculptor. Aici aveau loc discuţii interminabile. Pe lângă grupul acesta, mai veneau în vizită, câteodată, Florin Mugur, Fănuş Neagu…

Cum s-a constituit grupul?

Eu eram prieten cu Modest Morariu, Modest era prieten cu Matei Călinescu. Mi l-a prezentat mie. După debutul meu din “Tânărul scriitor”, mi-a fost prezentat de Chirovici, în Cişmigiu, Grigore Hagiu, care era îmbrăcat într-o bluză de marinar şi duhnea de la un kilometru a rom. M-a felicitat pentru poeziile apărute şi m-a invitat la el. Automat am făcut cunoştinţă cu Eugen Mihăiescu, cu Gorduz. Trebuie să fac o paranteză. L-am cunoscut pe Nichita în holul Universităţii, în 1955, când făceam anticariat şi când el mi-a cumpărat toate cărţile. Pe datorie. Eu l-am adus pe Nichita la Grigore Hagiu, pe Modest, pe Mircea Ivănescu, pe Călinescu. Nichita, la rândul lui, l-a adus pe Breban. Al treilea sediu a fost pe strada Nerva Traian. Ne-am mutat la Breban, care avea o odaie mai mare. Astea erau cele trei puncte de întâlnire, în afară de locurile noastre preferate unde petreceam… Prima a fost “Cireşica”, era la doi paşi de Guntenberg. Veneau, seară de seară, Dabija cu Ciubotăraşu. Locul unde ne vedeam la prânz se numea “La caviar”, era pe strada Enescu, dar nu avea caviar. Era un local foarte plăcut, curat, cu preţuri modice. Ne aşezam la prânz, la şpriţuri, şi ne prindea seara. Aici ne dădeam întâlnire…

Acest grup era şi unul de presiune? Vă ajutaţi între dumneavoastră?

Da, ne susţineam. Cam toţi eram corectori. Eu, bunăoară, mă băteam să-i aduc la “Steaua”. Când i-am dus pentru prima dată lui Baconsky poeziile lui Nichita, a exclamat: Ce-i cu salamandrele astea? Pe ce lume trăieşte? Scrie o poezie a la Simion Stolnicu! Până la urmă Nichita a publicat în “Steaua”. Apoi, o dată pe săptămână acest grup se întâlnea la Baconsky în casă, unde ascultam muzică, discutam. Grupul s-a cam risipit odată cu apariţia lui Velea. Nichita a fost fascinat de Velea, dispăreau prin mahalale, apăreau tot felul de legende despre ei. Am fost toţi, cei pe care i-am amintit mai înainte, vreo trei ani. Şi a mai fost un moment la care mă gândesc cu o nostalgie nemaipomenită, prin ’60 – ’61, momentul “Mon Jardin”. Era un local deosebit. Mânarea era ieftină, dar vinul foarte scump. Pe chestia cu vinul a apărut un articol în “Scânteia” şi, la scurt timp, băutura s-a ieftinit la un sfert. Dintr-odată ne-am dus acolo, comandam un caşcaval pane, un şniţel, dacă aveam bani, şi beam la vreo douăzeci de litri de vin. Veneam cu soţii, cu logodnice, aveam masa noastră. Chelnerul care ne servea era domnul Maginot, cum l-a botezat Grigore Hagiu. Dimineaţa, eram ultimul care plecam, cântau păsărelele. Eram obligaţi, pe rând, să ne ducem la Fondul Literar să procurăm 250 de lei, ca să plătim datoria. Fondul dădea automat oricărui scriitor 250 de lei. Plăteam, iar seara consumam şi rămâneam din nou datori… Într-o seară, a venit cineva la masa noastră şi ne-a întrebat ce sărbătorim. Era de Sfântul Petru, iar omul respectiv era Piliuţă. Sfântul Petru are un cadou de la mine, a spus el. După masă, am mers la el la atelier – toţi pictorii pe vremea aceea avea damigene cu vin, le aduceau ţăranii – şi am continuat cheful acolo. Mi-a dat în dar tabloul acela. Era o solidaritate extraordinară, discuţiile nu aveau un caracter vulgar, ci se roteau în jurul artei. Numai despre asta se vorbea. Generaţia mea nu bârfea.

Aveau şi un efect emulator toate acele discuţii?

Bineînţeles, bineînţeles. Fiecare mai rostea câte un vers sau vorbea despre planurile lui. În general, nu prea bârfeam bătrânii. Sigur, erau mici ironii între noi. Matei Călinescu era cel mai ironic. Întotdeauna îl înţepa pe Nichita, care era veşnic în căutare de casă.

 

„Vin cu elicopterul şi te răpesc”

 

Erau, înţeleg, nopţi interminabile, discuţii aprinse, contradictorii, cu scântei. S-a întâmplat vreodată să vă băteţi cu vreun confrate?

Nu… Replici dure, da. De ce? Pentru că eram chinuit şi persecutat. Aveam un registru de invective foarte bogat. Păi cum domnule, eu chefuiesc cu Ion Gheorghe, am dormit o noapte împreună în casa fratelui lui Lucian Raicu, ca apoi să aflu că Tomozei îl întreabă “nu l-ai văzut pe Petre Stoica?”, iar Gheorghe răspunde: Cine-i ăsta? Sigur, azi m-ar durea în fund dacă ar spune cineva asta, dar atunci m-a durut. Îţi dai seama ce a fost atunci pe gura mea… Acum patru sau cinci luni m-am întâlnit cu Ion Gheorghe pe stradă. Ce mai faci maoistule? – eu aşa-i spun – l-am întrebat. Iar el mi-a spus: Măi, ăştia vor să ne scoată din literatură? N-ai văzut? De ce m-a pus în acelaşi sac cu el, n-am înţeles.

Nu m-am bătut cu nimeni. Nici nu m-am pălmuit. A, cu femeile, da. Dar de la ele am preferat să iau eu decât să dau, pentru că ştiam ce se poate întâmpla dacă… A păţit-o o doamnă, şi apoi a trebuit să-şi ia concediu medical. Asta s-a întâmplat dimineaţa. Am răbdat, am tot răbdat, şi ca s-o potolesc… Îţi spun o chestie: să ştii că 90% din femei sunt isterice. Când beau, mai cu seamă. Femeile când beau sunt îngrozitoare. Nu vorbesc de înfăţişarea lor. Dacă ar rămâne la faza de bălăngănit, n-ar fi nimic, dar se şi isterizează îngrozitor. Şi am cam avut parte de astfel de femei, în afară de prima mea soţie, care a fost o doamnă. Putea să bea o sticlă de vodcă, putea să se pilească, dar tot doamnă rămânea. Şi urca şi la volan după o sticlă… Eu am învăţat-o să bea, săraca. N-a avut încotro: trăind în mediul ăla… Dar nu vreau să-mi amintesc de altele… Fugeau cu toporul după mine… Că de ce i-am dat bună ziua unei cucoane.

Un scriitor fascinează într-un alt mod, mai puternic, o femeie decât un bărbat oarecare. Iar femeile se pot manifesta şi aşa, ca-n “Baltagul”.

Sigur că da. În plus, artistul avea un statut special şi lumea te arăta cu degetul. Şi la Miliţie când spuneai că eşti scriitor erai absolvit de vină. Acuma poliţistul se c…ă pe tine. Păi noi aveam nişte relaţii inimaginabile! Erau fel de fel de ofiţeri care scriau la “Pentru patrie” şi care erau foarte mândri dacă îi chemai la masa ta. În trei zile am făcut rost de două buletine. Nu pentru mine, pentru alţii. Eram prieten cu şeful presei Ministerului de Interne, colonelul Octavian Goga, care avea funcţie de general. Îmi spunea: Omori un om, n-ai probleme. Dar să nu înjuri partidul şi guvernul, că nu mă pot băga. Prin Nichita l-am cunoscut. Goga scria romane poliţiste. Proaste, dar avea ambiţii. Ce mi s-a întâmplat într-o seară… Eram cu Ileana, soţia mea, veneam de la Casa Scriitorilor. Hai să intrăm pe la Neacşu, că ăsta are băutură, am zis. Am mai băut o sticlă de gin acolo şi am plecat spre staţia de troleibuz. Eram torpilat, mă ţinea nevastă-mea. Apar doi gabori. Am zis: mă, ăştia nu mă legitimează, n-au curajul. Îi provocam. Prima dată când am fost vinovat în relaţiile cu Miliţia. Pe Doclin l-am scos de vreo trei ori de la bătaie. Dar ne apucă dimineaţa dacă îţi povestesc toate astea. Să termin. Unul dintre miliţieni s-a apropiat de mine, iar eu i-am dat o palmă de a căzut în cur. Mă luase alcoolul total. Ne-au luat pe sus şi ne-au băgat într-o cameră dintr-un bloc. Erau camere secrete. În clipa aia m-am trezit. Nu ştiu cum de m-au lăsat că am format repede numărul de telefon al lui Goga. Tavi, i-am spus, uite, m-au arestat. Nu i-am mai spus de ce… Nu ştiu ce a vorbit Goga cu plutonierul, că ăla şi-a cerut scuze.

Cum de s-a schimbat atât de brusc şi de radical statutul scriitorului?

Noi acum intrăm în normalitate. E ca în perioada interbelică. Sigur, scriitorul cu nume avea o prestanţă socială atunci. Dar ce contează, în Germania, spre exemplu, când ai făcut o ilegalitate că tu eşti scriitor? Te arestează poliţia. Pe vremea comunismului erau relaţiile care funcţionau. Scriitorul era văzut ca un om al partidului. El şi-a pierdut… relaţia asta o dată cu trecerea proletcultismului, dar ea s-a fixat în mentalitatea oficialităţilor. Uite, acum a murit Artmann. El a trăit o boemă cu totul specială. A avut procese în toată regula. Era violent, făcea nebunii. Şi-a inventat un loc de naştere. A trebuit să treacă 20 de ani ca să se vadă că acel loc nu există. La un proces – agresase nişte poliţişti – a fost achitat. Iar presa a reacţionat: Până când ordinea publică să fie perturbată de un Artmann? L-am cunoscut, l-am şi tradus, îl găseşti în “Poezia austriacă modernă”. Avea un talent extraordinar pentru învăţatul limbilor străine. Când ne-am întâlnit a început să vorbească româneşte. L-am întrebat cum a reuşit. Mi-a spus: Vroia să scrie un roman despre Dracula. L-a şi scris. Ne-am împrietenit, am chefuit. Într-o noapte, pe la unu, prin ’73 – ’74, aud telefonul. Era Artmann, din Austria. M-a întrebat pe nemţeşte: Ce faci Petre? Uite, vin cu elicopterul şi te răpesc. Îţi dai seama! Se ascultau telefoanele. Am început să mormăi diverse lucruri… Era un tip cu totul ieşit din comun. S-a făcut cunoscut cu poezie dialectală. Era atât de popular la Viena, încât îl salutau şi vatmanii.

 

„Trebuie să treci peste ideea că ai îmbătrânit şi să te foloseşti de acest dar”

 

Fiindcă am ajuns la Viena, care nu e foarte departe de Jimbolia, vreau să vă întreb: aţi regretat vreodată că aţi părăsit Bucureştiul pentru Jimbolia?

Că am plecat de la Bucureşti nu regret deloc. Dar, în primii doi ani, am avut momente când m-am simţit foarte stingher în Jimbolia. Au fost câţiva oameni care m-au încurajat, s-au apropiat de mine, însă a existat şi o ostilitate. Mai apoi, chiar şi cei care m-au denigrat grav au venit şi mi-au întins mâna. Unul mi-a devenit prieten. La ora asta nu am pe nimeni duşman, am primit şi titlul de cetăţean de onoare…

La o vârstă când pare firească apropierea de familie, de cunoscuţi, de prieteni, dumneavoastră v-aţi rupt de toate acestea, aţi pus o distanţă mare între omul care sunteţi şi locul în care aţi trăit cea mai mare parte a vieţii. V-aţi însingurat…

Eu am vrut să revin în Banat încă înainte de Revoluţie. Nu am putut şi mi-am cumpărat o căsuţă în Ilfov, dar nu m-am simţit bine acolo. Demult am vrut să mă rup de Bucureşti…

De ce?

Bucureştiul a devenit insuportabil. Eram şi obosit după perioada de la ziarul “Dreptatea”. Mi-am zis că e timpul să mă retrag, să fiu liniştit, să fiu singur. Ăsta a fost visul meu. Eu am mers după principiul că numai singurătatea nu te trădează. Când spăl vasele aş avea nevoie de o femeie… Mă culc când vreau eu, mă scol când vreau eu. Toată viaţa am fost rob. Părinţii îmi cereau să fiu la masă la ora 12, că dacă nu, nu ştiu ce… M-am eliberat de asta, dar m-am îndrăgostit. Tot timpul trebuia să fiu punctual. Toate, ori iubite, ori soţii, mă întrebau: de ce n-ai venit, de ce te-ai îmbătat, de ce cutare? Ia să mai fiu şi eu independent! Prima mea soţie a fost o femeie cu totul deosebită. Şi îţi mai spun un lucru, verificat în timp: oltencele sunt cele mai fidele soţii. Numai în Banat s-a emis prostia că oltencele sunt curve. Curve sunt bucovinencele, moldovencele şi bănăţencele. Aşa… Soţia mea nici măcar geloasă nu era, era doar orgolioasă. Avea un orgoliu nemăsurat! Lipseam câte o săptămână. Când veneam acasă, spuneam de şapte ori “Tatăl Nostru”. Sau stam jos, la bufet, să mai trag un turţ, să prind curaj. Nu era vorba de scandal, ci de faptul că îmi spunea lucruri extraordinar de dure. Intram, salutam şi o aruncam: am fost cu Nichita… Bancuri din astea, răsuflate. Mă aşezam pe un scaun, mă judeca zece minute, îmi dădea să mănânc şi apoi mă duceam să mă culc. Şi uita!

Aţi avut tot timpul structura asta atletică?

La “Dreptatea” făcusem burtă, că stăteam pe scaun. În rest, nu am avut burtă. Ştii ce îmi spunea nevastă-mea: Ai slăbit… Iar ai amantă.

Povestiţi foarte frumos. De ce nu (mai) scrieţi proză?

Uite acolo: sunt pagini de proză. Dar nu mai am energia să mai scriu.

Aţi venit la Jimbolia ca să vă conservaţi energia!

Când am venit aici ştiam că o să am foarte mult de lucru, dar nu ştiam că îmi vor lipsi ajutoarele. Eu aş putea să fac de zece ori mai mult decât fac. Dar trebuie să şi mătur, să spăl farfurii… Nu-mi place mizeria. Mi-a plăcut întotdeauna să fie curat şi lucrurile să fie puse la locul lor. Am găsit acum în jurnal ce-mi spunea Nichita: Eşti când prusac, când oltean.

Am vorbit prea puţin despre poezie, despre cea pe care aţi scris-o sau o scrieţi.

Nu m-a interesat să scriu o poezie frumoasă, ci am vrut să aduc ceva nou, un ton nou. Asta era obsesia mea. Să fac altceva. Că mi-a ieşit sau nu, e o altă problemă.

Noutatea nu este obsesia fiecărui scriitor?

Nu toţi sunt conştienţi de asta. Se imită unii pe alţii. Îţi arăt zece volume care seamănă între ele. Ce e nou aici? După proletcultism, când tu veneai cu lucruri necunoscute de critica literară, nici de confraţi, apărea un text în “Scânteia” al lui Sergiu Fărcăşean care înfiera versul liber, care demonstra că numai decadenţii scriu versuri libere ca să-şi poată exprima gândurile absconse, iar cel mai bun exemplu era Rilke, cu “Elegiile” lui etc. etc. Şi în acel text te da pe tine exemplu de poet decadent. Cum dracu’ să nu înnebuneşti? Noi făceam glume citind poezii de William Carlos Williams sau de Sandburg şi unii confraţi spuneau: Iar ai scris o tâmpenie? Era un coşmar!

Aveam o bibliotecă importantă de poezie, şi nu românească… La mine s-a citit poezie modernă. Nichita la mine a citit poezie. Într-o zi, a venit să-mi arate manuscrisul la “Sensul iubirii”. Ştii ce titlu avea? “Sentimentul timpului”. I-am spus: Mă, te-ai nenorocit! De ce? Păi ăsta-i titlul lui Ungaretti, “Sentimento del tempo”. Eu citeam poezie non-stop.

Vârsta e o convenţie?

Bătrâneţea e un dar. Vorbele astea nu-mi aparţin. Trebuie să treci peste ideea că ai îmbătrânit şi să te foloseşti de acest dar. Nu mai puterea de a căra în spinare, vorbesc la modul simbolic. Am anumite ticuri pe care nu le aveam în tinereţe. Dar nici o viaţă ordonată cum am aici, la Jimbolia, nu am avut niciodată. Am responsabilităţi. Eu vreau să îmbogăţesc patrimoniul fundaţiei. În plus, simt o mare plăcere să lucrez. Am proiecte. Vreau să fac o expoziţie Brâncuşi. Una Novallis. Se împlinesc 75 de ani de la moartea lui Rilke…

Bine, asta e pentru comunitate…

Nu, e o risipire creatoare. Primesc impulsuri când fac aceste lucruri. Apoi, îmi reîmprospătez cunoştinţele. Când am făcut expoziţia Nietzsche nu am făcut doar nişte măriri de poze şi nişte decupaje, ci m-am apucat să citesc Nietzsche.

Obiectele de anticariat, fie că sunt cărţi, timbre, monede, vederi, decoraţii, manuscrise, vă produc, am văzut, o plăcere aparte. Aţi fost chiar dumneavoastră, la un moment dat, anticar. Sunt aceste lucruri vechi nişte insomnii ale timpului?

Să nu uiţi: pentru un colecţionar cel mai frumos moment este cel în care cumpără, în care duce tratative. E plin de suspans: lasă din preţ, nu lasă. Regretul că nu ai cumpărat un lucru şi când te-ai întors să-l procuri s-a dus… Eu am nostalgia trecutului. Apoi, detest produsul de serie. Azi, de exemplu, nu mai găseşti farfurii pictate de mână. Sunt de plastic, pentru o singură întrebuinţare. Înainte, o cană era făcută pentru o sută de ani. Un lucru vechi îţi reface un întreg univers. Fără amintiri eşti mort. În fiecare seară îmi rememorez o amintire, ca să pot adormi. Fie că-mi refac lista cu femeile pe care le-am iubit sau nu le-am iubit, fie că mă gândesc la o scenă plăcută din viaţă.

 

Interviu realizat de Robert Şerban

Jimbolia, 29 ianuarie 2001

 

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ