„Orice domeniu ai alege, în România e o democrație a expertizei, ceva de speriat” – Interviu cu scriitorul Răzvan Țupa

482

Răzvan Ţupa s-a născut la Brăila în 1975. Primul său volum, publicat în 2001, fetiş, a fost distins cu Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu”, Botoşani (2002). În 2003, fetiş – o carte românească a plăcerii a făcut obiectul unei a doua ediţii, revăzute şi adăugite, la Editura Vinea. În 2005 a publicat volumul corpuri româneşti la editura Cartea Românească, iar în 2011 a lansat poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti la Casa de Editură Max Blecher.

A fost unul dintre fondatorii revistei de poezie Versus-Versum, pe care a condus-o ca redactor-șef din 2005 până în 2007. Din 2006 până în 2008, redactor-şef al revistei Cuvântul. A participat la festivaluri, ateliere și lecturi de poezie în Bucureşti, Brașov, Constanţa, Timişoara, Cluj Napoca, Sibiu, Buzău, Chişinău şi în străinătate (Berlin, Bratislava, Budapesta, New York, Paris, Praga, Roma, Rotterdam, Stockholm, Tel Aviv şi Zagreb).

A conceptut 145 de întâlniri Poeticile cotidianului, iar din septembrie 2010 a lansat Atelierelationale, un proiect de încurajare a interacţiunii poetice pornind de la formularea unor principii de poetică relaţională. Serile literare organizate între 2005 şi 2010 sunt documentate în volumul Poeticile cotidianului de la seri de literatură în mişcare la Republica Poetică (Casa de Pariuri Literare, 2015). Scrie pe poetic.ro şi este membru Pen Club România.

Robert Șerban: Există o părere general bună despre poezia contemporană românească. O au atât cei care scriu poezie, cei care scriu despre cărţile de versuri — critici, recenzenţi —, ba chiar şi publicul (atâta cât de el, nu foarte numeros). Dar chiar are motive întemeiate poezia de la noi să se creadă una dintre puţinele mărfuri de calitate care s-ar putea exporta cu succes în străinătate? Care crezi ar fi părţile tari şi care cele moi ale liricii româneşti?

Răzvan Țupa: M-am întâlnit cu poeți străini care îmi vorbeau despre poezia românească cu un fel de admirație. Nu neapărat pentru un poet sau altul, cu toate că am dat și peste persoane care citeau autori contemporani din România în feluri pe care nu le-am găsit la noi. Așa cum sunt mai toate lucrurile românești, și poezia de la noi are faze surprinzătoare. Pe unele nici nu le mai băgăm în seamă pentru că ne-am obișnuit cu ele sau, cine știe, poate pentru că ne trezim înecați în fluxul continuu de îngroșări și obișnuințe.

La noi, însă, de câte ori am spus cuiva că scriu poezie (sau, mai degrabă, a spus altcineva) reacția e întotdeauna de surpriză binevoitoare. În mișcarea doi afli că toată lumea are o experiență cu asta. Că nu e persoană să nu cunoască pe cineva care scrie sau care scria și așa mai departe. Pe undeva e ofertant acest lucru. Cum spuneam adineauri, cu ambiguitatea surprizelor Made in România, și aici mă frapează faptul că e nelipsită mișcarea a treia a discuției, momentul în care ți se spune cum se face. Poate aici să fie originalitatea autohtonă în materie de poezie: în instinctul ciudat de a da lecții. Asta nu am mai găsit nicăieri. Nu e neapărat un lucru poetic pentru că, orice domeniu ai alege, în România e o democrație a expertizei, ceva de speriat. Te și întrebi de ce merg lucrurile atât de prost cu așa o densitate de pricepuți pe metru pătrat. Uite câte volume de poezie se publică în fiecare an la noi… Și tirajele alea mici, de 300–500 de exemplare, sunt chiar tirajele medii din Marea Britanie, de exemplu. Singurul lucru care e diferit e că suntem prin coada clasamentelor la consumul cărților. Cumpărăm și citim mult mai puțin decât orice altă țară din Europa. Anul trecut, Federația Editorilor din Europa a făcut publice și niște cifre. 2,8% dintre români ajung să citească măcar 10 cărți pe an. În timp ce prin vecini sunt medii din astea care se învârt pe la 20–30%.

R.Ș.: Ai constant întâlniri cu oameni tineri, care scriu. Ce-i atrage spre această artă? Ce caută sau ce speră să găsească scriind?

R.Ț.: Chiar zilele astea sunt prins cu atelierele pe care le țin de vreo 14 ani la finala concursului Licart, unde sunt selectați liceeni din toată țara. De la un an la altul a apărut tot mai insistent în discuție nevoia de a scrie mai bine, de a ieși din cercurile redundanțelor expresive cu care suntem toți certați atunci când începem să scriem. În primii ani mă obseda ideea că mulți dintre cei pe care îi descopăr cu scriitură vie și intensă în liceu renunță ulterior și își văd de domenii mai spectaculoase. Ca în orice artă, ceea ce îi mână este presimțirea unei legături cu un domeniu în care pot să fie ei înșiși. Când tot ce găsești sunt locțiitori de dumnezei în dimensiune funcționărească, îți cam piere cheful. Îmi place să văd că nu ia nimeni poezia drept obligație. Dar asta s-ar putea să fie doar una dintre obsesiile mele.

R.Ș.: Dar pe tine ce te determină să fii în literatură? La ce ar fi bun cititul? Ce faci tu cu… scrisul, după, iată, deja mulţi ani?

R.Ț.: Cu literatura nu am deloc relații bune. În ciuda aparențelor, ceea ce m-a ținut mereu a fost tocmai faptul că nu am crezut-o niciodată pe cuvânt și am insistat să încerc pe pielea mea ce poate și ce nu. Tot ce mi s-a întâmplat de la majorat încolo (când eram mai tânăr, cred că spuneam „încoace”) a început de la poezie pentru mine. Fiecare persoană pe care am cunoscut-o am întâlnit-o în contexte legate de scris și citit; în locurile în care am lucrat, tot de la chestii scrise am ajuns, așa că nu îmi e tocmai la îndemână să mă văd renunțând la asta. Însă, mi-e foarte ușor să nu public. Cu lucrul acesta am rămas de la început, scriu mai mult pentru experiența mea. Dar scrisul acela nu seamănă aproape deloc cu ceea ce public. Nici măcar nu e în aceeași formă cu ce apare pe pagina tipărită. Îmi place negocierea asta continuă între ceea ce se formulează și ceea ce țin să ating sau să arăt că m-a atins, care ține vie atenția și îmi reglează legăturile cu mine și cu ceilalți. Cu toate dereglările care devin, pe măsură ce trece timpul, mai ușor de digerat.

R.Ș.: În cadrul unei ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie de la Bucureşti, desfăşurate, în urmă cu doi ani, la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, ai avut un moment care a lăsat mască sala: în timp ce lecturai un poem, te-ai dezbrăcat gol-puşcă. O parte din public a aplaudat momentul, o alta a fost oripilată. Cert e că a fost un moment fierbinte. Cum te raportezi azi la acel performance? A avut el consecinţe?

R.Ț.: M-a mirat puțin faptul că poezia poate să aibă în același moment sensuri atât de diferite pentru fiecare dintre cei prezenți. În același timp, în cele mai bune momente, exact asta face: ne dezbracă de obișnuințe, de ceea ce știm, de ceea ce ni se spune că ar fi bine să știm sau să facem ori să nu facem. E foarte ușor să te dezbraci, și fiecare dintre noi o facem cam zilnic. Chiar și cei oripilați. Mai greu este să rămânem la fel dincolo de îmbrăcările și dezbrăcările astea scucesive, mai ales că sunt atât de îmbietoare ofertele la „devino altcineva”. Mă interesează ceea ce nu se face și m-a interesat mereu mai ales partea care vine cu pachetul de resorturi care îți arată cum se poate face de fapt.

R.Ș.: Despre poeţi se spune că, într-un fel, sunt nişte oameni inadecvaţi, fiinţe care nu rimează cu pragmatismul, cu viteza, cu un tip de eficienţă tot mai clamată şi mai necesară azi. Cât de reale sunt, din prisma ta, aceste calificative? Cât de ancorat în realitate eşti tu?

R.Ț.: Ca pentru oricare dintre cei care respiră, și pentru mine e altfel. Am învățat mereu foarte mult din domeniile care nu au legătură directă cu poezia. De la felul în care se uită la ce scrie un jurnalist sau la modul în care se raportează la ce are de citit un prezentator de meteo, ori la relațiile capricioase dintre cel care tipărește și produsele pe care le scoate pe piață. Când eram pe la început în scrisul poeziei, m-a trimis maică-mea să cumpăr cafea. Nu știam nimic despre cumpărat și nici acum nu am scăpat prea bine de dislexia care mi se manifestă mai intens atunci când e vorba de cifre. Când m-a întrebat vânzătoarea câtă cafea vreau, nu înțelegeam prea bine cantitățile și am cerut un kilogram. Cum, evident, nu aveam bani decât de 100 de grame, la casă am zis că e o greșeală și am plătit cantitatea normală. Numai că atunci când m-am întors cu bonul la vânzătoare, aceasta nu a mai verificat și m-am trezit că îmi pune în brațe o plasă plină cu cafea. Cum o cerusem măcinată, femeii i s-a ars și aparatul de râșnit pe la 300 de grame, așa că restul erau boabe. Mi-a fost jenă să îi spun că nu e bine. Ajuns acasă, am trimis-o pe maică-mea să ducă înapoi restul de cafea pentru care nu plătisem. Așa, pe criză existențială. Încă mă mai blochez când e să iau un taxi sau să lucrez cu bani, taxe, formulare ori limbaj administrativ. Pe de altă parte, în cele mai isterice situații mă relaxează destul de repede un joc poetic sau altul, o variație a respirației atinsă la nivel conștient. Și asta spune că e ceva în calificativele cu pricina. Ce nu am acceptat niciodată și m-a enervat mereu a fost să fie luată poezia drept o scuză pentru tâmpenii. Și am tot auzit. Că era vorba de băut ori despre cine știe ce izbucniri grețoase de agresiune și libidinoșenie, am auzit scuza cu scrisul. Asta n-am înghițit nicio secundă. Dar, de obicei, tocmai la cei care nu ar accepta faptul că suntem dezbrăcați oricum pe sub hainele pe care le purtăm vin cele mai mari tâmpenii. Cei care țin să pară altfel decât sunt. Din păcate, sună mai simplu decât e.

R.Ș.: Ţi se cere constant, ştiu sigur, să recomanzi titluri pentru lectură. Te invit şi eu să o faci: şapte cărţi de poezie ce trebuie citite, şapte cărţi de proză importante, din perspectiva ta, şi alte şapte cărţi fără de care nu se… poate. 

R.Ț.: Nu cred că se descurcă cineva cu 7 cărți. Pentru fiecare moment din viață sunt zeci de cărți (cel puțin) fără de care nu m-aș descurca. Cam fiecare carte dă peste tine atunci când e nevoie de ea. Doar să te pui în locul în care trebuie să fii. De atâtea ori suntem împinși sau reținuți în zone care nu sunt ale noastre că a ajuns să ni se pară o minune felul în care ne găsește un volum sau altul. Nu trăim toți în același timp. Dar tocmai drama asta oferă atâtea posibilități încât capătă sens și diferența dintre vârstele foarte diferite ale aceluiași om. Și, de aici încolo, toate sunt poezie. Mai bună sau mai proastă.

1 COMENTARIU

  1. eXCELENT INTERVIUL !mA BUCUR , MULTUMESC ROBERT SERBAN CA M-ATI DETERMINAT SA-L CITESC !ASA PUTINI CUMPARATORI DE CARTE IN ROMANIA !? SI TOTUSI AS FI FOST CIRIOASA SA AFLU CELE 7 CARTI RECOMANDATE DE RAZVAN TUPA !

LĂSAȚI UN MESAJ